Misterul orașelor dispărute

JAPONIA

Monumentul Yonaguni

În 1995, un scafandru care a ieşit în largul coastei sudice a Japoniei, dincolo de Insula Okinawa, a făcut o descoperire… monumentală! Şi la propriu, şi la figurat! Era vorba de un angrenaj subacvatic de blocuri monolitice, „care semăna cu un munte terasat”. Ştirea a făcut valuri uriaşe, fiind difuzată cu titluri mari în media japoneză, ceea ce a atras atât atenţia arheologilor, cât şi pe aceea a pasionaţilor de istorie. În anul următor, o echipă de specialişti a trecut la o investigare mai amplă a structurii, botezată între timp „Monumentul Yonaguni”. Iar ceea ce s-a găsit sub luciul Ocea­nu­lui Pacific a întrecut orice închipuire!

Practic, arheologii marini au identificat un întreg oraş! Cu străzi pavate, ce se intersectează în unghiuri drepte, cu pieţe publice, unele dintre ele flancate de ceea ce par a fi nişte coloane sau piloni gigantici, scări cu trepte enorme, realizate din monoliţi fasonaţi „oglindă”, o arcadă masivă (se bănuieşte că aceasta era una dintre intrările în oraş), de asemenea construită din blocuri monolitice, care se îmbină perfect, diferite alte structuri, decorate cu sculpturi elaborate, despre care se crede că erau clădiri, unele pentru locuire, iar altele, cu scop, probabil, administrativ… Oraşul se întinde pe o suprafaţă enormă, ajungând până în dreptul coastelor a trei alte insule din arhipelagul Ryukyu, fiind scufundat la adâncimi ce variază între 30,5 metri şi 6 metri. Şi se crede că, de fapt, „Monu­mentul Yonaguni” ar fi şi mai mare: în prezent continuă să se mai descopere noi şi noi structuri megalitice! Evident, această extraordinară descoperire a stârnit controverse în rândul oamenilor de ştiinţă, astfel formându-se două tabere: prima, care îi reuneşte pe cei mai mulţi experţi, susţine că „Monumentul Yonaguni”, a cărui vechime a fost estimată la peste 10.000 de ani, este opera unei civi­lizaţii sofisticate; a doua, în care s-au aliniat doar o mână de oameni de ştiinţă, e de părere că „oraşul” nu e, de fapt, un oraş, ci doar „o aglomera­re de bolovani, rezultatul mişcărilor tectonice şi al altor fenomene naturale”.

„Teoria oraşului” e argumentată copios. Con­form studiilor, întregul complex nu a „alunecat” în mare, ci a fost înghiţit de ea: în urmă cu 10.000 de ani, nivelul Pacificului era mult mai scăzut faţă de prezent, aşadar, oraşul ar fi fost, în totalitate, pe uscatul care, practic, lega ceea ce azi sunt insulele arhipelagului Ryukyu. Cercetătorul şi exploratorul Graham Hancock chiar a subliniat similitudinile dintre „Monumentul Yonaguni” şi ruinele subacvatice ale unor foste oraşe care au fost descoperite în Lacul Titicaca, de la graniţa dintre Peru şi Bolivia, şi în Dwarka, în largul coastelor Indiei. Apoi: nu doar că monoliţii au fost fasonaţi „oglindă”, iar îmbinările lor sunt perfecte, respectând inclusiv unghiuri de 90 de grade, dar arheologii au identificat şi numeroase blocuri de stâncă în care sunt prezente serii de orificii – unele cu diametrul de 61 de centimetri, altele, mai mici –, toate plasate la intervale egale, care indică faptul că acei „bolovani” urmau să fie sparţi sau „feliaţi”, cu ajutorul penei de lemn şi al daltei. De asemenea, profesorul Masaaki Kimura, seismolog marin la Universitatea Rykyus, a atras atenţia că au fost identificaţi un număr mare de markeri incizaţi – de exemplu, simbolul plus (+) sau simbolul V – care nu doar că arată că pietrele au fost prelucrate de mâna omului, dar par să fi fost realizaţi cu ajutorul unei dălți tradiţionale, numită kusabi.

Dar cine să fi fost arhitecţii „Monumentului Yonaguni”? Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că, date fiind estimările temporale, cel mai probabil oraşul a fost construit de locuitorii preistorici ai Japoniei, membrii culturii Jomon, a cărei existenţă este plasată de istorici între circa 12.000 î.e.n. şi 300 î.e.n. Mulţi specialişti sunt de părere că Jomon a fost prima cultură de pe Pământ care a dezvoltat arta olăritului -, fiind adesea comparată cu culturile pre-columbiene din America de Nord şi Pacificul de Nord-Vest.

Cercetările din situl Monumentul Yonaguni continuă. Azi se folosesc tehnici de ultimă oră – cartografierea cu sonarul, studii geofizice, randări 3D etc. – cu ajutorul cărora se speră că oraşul subacvatic le va dezvălui oamenilor de azi toate misterele lui.

CHINA

Orașul Leului

Mergem acum în China, ca să descoperim un alt oraş subacvatic, dar cu o poveste total diferită de aceea a Monumentului Yonaguni, din Japonia.

Shi Cheng sau Oraşul Leului se întinde la poalele Muntelui Wu Shi, în traducere „Muntele celor cinci lei”. Atât doar că azi, atât oraşul, cât şi muntele, se află sub undele spectaculosului Lac Qiandao („Lacul cu o mie de insule”), la circa 25-40 de metri sub nivelul apei.

Oraşul Leului a fost construit în perioada Dinastiei Han Orientale (domnia Dinastiei Han a fost întreruptă pentru scurt timp de domnia rebelei Dinastii Qin, din acest motiv, prima parte a domniei Han, dintre 206 î.e.n. şi 9 e.n., a fost numită „perioada Dinastiei Han Occidentale”, iar a doua parte, dintre 25 şi 220 e.n., „perioada Dinastiei Han Orientale”), odinioară, el jucând rolul de centru politic şi economic al provinciei Zhejiang. Anticul Oraş al Leului a fost o splendoare arhitectonică,    fiind conservat de-a lungul secolelor, cu multă grijă. Totuşi, în 1959, guvernul chinez de la acea vreme a decis că proiectul unei noi centrale hidroelectrice era mai important decât această nestemată istorică. Prin urmare, centrala a fost pusă pe picioare, pe cursul Râului Xin’an edificându-se un baraj, iar lacul de acumulare aferent (ce acoperă 573 de metri pătraţi şi are o capacitate de stocare de 17,8 de kilometri cubi) a înghiţit şi oraşul, şi muntele care-l străjuia, la suprafaţă rămânând doar vârfurile cele mai înalte ale lui Wu Shi, care alcătuiesc cele „o mie de insule”. Oraşul Leului a rămas netulburat vreme de mai multe zeci de ani, până recent, când un însărcinat cu turismul din regiune a avut curiozitatea să afle în ce stare se mai afla anticul Shi Cheng: scafandrii trimişi să-l iscodească au fost surprinşi, când au rea­lizat că aşa, protejat de ape, oraşul nu s-a de­gradat absolut deloc. Practic, s-a transformat într-o capsulă a timpului perfectă! Totul în el este intact: templele, arcele de triumf memoriale, străzile pavate cu piatră şi casele, cu tot cu bârnele de susţinere şi scările din lemn! Evident, această descoperire a fost transformată imediat într-o oportunitate turistică: Shi Cheng a devenit un paradis pentru pasio­naţii de istorie, cu talent la scufundări, care vin anual în număr foarte mare, pentru a admira oraşul de sub apă cu toate comorile lui.

Sizhou – „Bătrâna mamă a apelor”

Rămânem în China ca să vorbim despre încă un oraş antic scufundat: Sizhou, iar povestea lui începe cu… o poveste! Se spune că în vremurile de demult exista un spirit protector al apelor, ce lua forma unei femei în vârstă: Shui-mu Niang-niang sau „Bătrâna mamă a apelor”. Atât doar că Shui-mu apăra apele, dar îi ura pe oameni. La un moment dat, s-a supărat foarte tare pe locuitorii oraşului Sizhou, aflat în provincia Anhui, la confluenţa a trei dintre cele mai mari râuri din China: Râul Yangtze, Râul Galben şi Râul Huai. Shui-mu a început să reverse în fiecare an apele râurilor peste casele locuitorilor din Sizhou, ca să-i pedepsească, producând pagube şi luând multe vieţi. Despre cele ce se petreceau a aflat și Yue Huang, Zeul Ceru­rilor, care a trimis un grup de luptători cereşti s-o prindă pe Shui-mu. Dar cu o    şiretenie legendară, „Bătrâna mamă a apelor” tot scăpa din încercuire şi-şi vedea de planul ei.

Într-o zi, luptătorii cereşti au surprins-o pe Shui-mu lângă poarta de intrare în Sizhou. Era „înarmată” cu două găleţi cu apă fermecate: în ele se aflau izvoarele a cinci mari lacuri, adică destulă apă cât să inunde întreaga Chină! Li-Lau Chuen, conducătorul luptătorilor, şi-a dat seama că o confruntare directă cu Shui-mu ar fi fost prea periculoasă, ca atare, a adus un măgăruş, şi el tot fermecat, care, pe furiş, a pornit să bea apa din găleţi. Dar măgăruşul n-a reuşit să dovedească toată apa, pe fundul galeţilor mai rămânând puţină. Atunci, Shui-mu a înţeles că fusese păcălită şi, furioasă, a dat cu piciorul într-una dintre găleţi: aşa a dispărut oraşul Sizhou sub apele Lacului Hongze!

Asta a fost picătura care a umplut paharul: Yue Huang i-a cerut ajutorul zeiţei Kuan-Yin. Într-una din zilele următoare, după ce fugise disperată să scape de urmăritori, Shui-mu, epuizată şi moartă de foame, s-a oprit în piaţa unui alt oraş, la o tara­bă, unde o femeie vindea tăieţei. A cerut un castron, apoi s-a tras puţin într-o parte şi a început să mănânce. Dar n-a apucat să bage în gură de două ori, că tăieţeii înghițiți s-au preschimbat în lanţuri din fier, care i s-au încolăcit în jurul intestinelor, provocându-i dureri groaznice. Shui-mu a căzut la pământ, şi atunci, restul tăieţeilor din castron, transformaţi şi ei tot în lanţuri, au legat-o fedeleş, astfel că bătrâna n-a mai avut scăpare. În clipa aceea, vânzătoa­rea de tăieţei şi-a arătat adevăratul chip: era chiar zeiţa Kuan-Yin! Care a ordonat ca, pentru păcatul de a fi înecat un întreg oraş, Shui-mu să fie priponită în lanţuri, pe fundul unei fântâni de la poa­lele muntelui din Hsue-I Hsien, unde să rămână pen­tru eternitate. Fântana din poveste mai exis­tă şi azi şi se spune că atunci când apa din ea e scăzută, poţi să vezi lanţurile cu care e legată Shui-mu Niang-niang.

Deşi există multe legende legate de râurile ce şerpuiesc pe întinsul Chinei, povestea „Bătrânei mame a apelor” este una dintre cele mai importante, astfel că istoricii s-au aplecat asupra ei, căutând să-i găsească un corespondent factual. Şi l-au găsit: se pare că scufun­darea oraşului antic Sizhou s-a petrecut în 1128, iar cauza a reprezen­tat-o o acţiune umană. Încercând să împiedice înainta­rea nomazilor care doreau să cucerească nordul Chinei, soldaţii imperiali au spart digurile râului care trecea pe la Ligudu, în provincia Henan, schimbând cursul apei şi obligând-o să se îndrepte spre Râul Galben. Care, la rândul lui, a fost scos din matca sa naturală, fiind împins spre sud, ceea ce a dus la inun­daţii de proporţii gigantice în provinciile Anhui şi Jiangsu: aşa a fost scufundat oraşul antic Sizhou şi s-a format Lacul Hongze.

Dar cercetătorii chinezi au mers şi mai departe: au pornit în căutarea lui Sizhou, ca să-şi verifice ipoteza. Şi, într-adevăr, „comoara” era acolo unde au presupus: superba cetate de odinioară, botezată „Pompeiul oriental”, stă ascunsă sub luciul Lacului Hongze. Sizhou se întindea pe o suprafaţă de mai bine de 2.000 de kilometri pătraţi, iar tot ceea ce se găsea în el în Antichitate, s-a păstrat intact: experţii au arătat că Sizhou s-a conservat chiar mai bine decât mult mai cunoscutul Pompei! Prin urmare, a devenit un magnet nu doar pentru pasio­naţii de arheologie, ci şi pentru oamenii de ştiinţă care, datorită lui, au acces la o felie de istorie neatinsă: practic, Sizhou a devenit, metaforic vorbind, o autentică maşină de călătorit în timp.

ITALIA

Pompei

Și apropo de Pompei: după douăzeci de ani de restaurare minuţioasă, luxoasa „Casă Vettii” din Pompei a fost (re)inaugurată, fiind deschisă spre vizitare. Localizată în cartierul bogătaşilor, „Casa Vettii” a fost căminul a doi foşti sclavi: Aulus Vettitus Restitutus şi Aulus Vettius Conviva. Din câte se pare, cei doi au fost fraţi şi, după eliberare, au strâns o avere uriaşă din comerţul cu vinuri. „Casa Vettii reprezintă istoria Pompeiului şi a societăţii romane, în general, condensată sub acelaşi acoperiş. Ceea ce vedem aici este ultima fază a artei picturii murale, care se remarcă printr-o abundenţă extraordinară de detalii, astfel că poţi să stai în faţa imaginilor pictate ore în şir şi tot să mai descoperi elemente noi… (…) La Casa Vettii găsim un amestec fascinant: natură, arhitectură, artă! Dar şi povestea vieţii sociale din Pompei şi din lumea romană a acelei perioade”, declara, plin de mândrie, Gabriel Zuchtriegel, directorul Parcului Arheologic Pompei.

„Casa Vettii” e o adevărată bijuterie: datorită arhitecturii şi planului structural şi, evident, frescelor de o importanţă excepțională, ea a fost descrisă de Arianna Spinosa, director de restaurare, ca fiind „una dintre casele iconice din Pompei”. Frescele acoperă practic aproape în totalitate pereţii locuinţei, având teme dintre cele mai diverse: de la cupidoni care sunt absorbiţi în diverse activităţi (prepară parfumuri, fac vin etc.) până la o reprezentare a lui Hercule, copil, strivind doi şerpi cu mâinile goale. De asemenea, „Casa Vettii” prezintă o grădină interioară splendidă, cu o fântână în mijloc, ca şi o abundenţă de sculpturi de mare rafinament artistic.

În ultimii douăzeci de ani, Parcul Arheologic Pompei a căzut victimă neglijenţei birocratice, dar se speră că această recentă inaugurare şi afluenţa de turişti pe care deja a generat-o vor face autorităţile să înţeleagă cât de necesară este alocarea de fonduri mai generoase pentru conservarea oraşului antic şi restaurarea lui.