– Ne reîntâlnim după destul de mulţi ani cu prilejul unui eveniment artistic important: Premiile Gopo, marea festivitate a filmului românesc, în cadrul căreia ți s-a acordat „Premiul pentru întreaga activitate”. Ce acoperă acest termen generos, dar destul de vag, în fapte concrete?
– Ca să fiu sincer, am fost mirat de acest premiu, fiindcă „Gonit de clipele/ Stării pe loc” (un pic de Eminescu, pentru cine nu l-a recunoscut), eu mi-am părăsit ţara şi meseria de actor acum patruzeci şi cinci de ani, iar de atunci, cu mici excepţii, accidente, n-am mai revenit în câmpul muncii actoriceşti. Deci, întreaga mea activitate nu se măsoară până acum, la optzeci de ani, ci doar până la treizeci şi cinci de ani, cât aveam când am plecat din România. Am avut așadar o nedumerire, o nedumerire care, totuşi, nu m-a împiedicat să mă bucur și să fiu recunoscător pentru acest omagiu neaşteptat. Şi, desigur, să-i mulţumesc din suflet lui Tudor Giurgiu, pentru gândul bun şi generos. Aşa cum i-am mulţumit şi soţiei mele, frumoasă şi deşteaptă, care m-a îmboldit cu îndârjire, în ultimii douăzeci de ani, să mă urc din nou pe scenă. Ba, cu ocazia asta, i-aş mai mulţumi şi Doinei Levinţa, prietenă de-o viaţă, care, acum vreo trei ani, mi-a făcut onoarea de a mă menţiona, uşor înainte de termen, printre partenerii ei răposaţi din branşă. În concluzie, a fost de bine!
„Cel mai bun rol în care am fost distribuit e cel de tată”
– Ce înseamnă un premiu, pentru un actor? Îmi amintesc că în 2004, când ne-am întâlnit prima dată, mi-ai spus: „N-am fost niciodată consumat de glorie şi nici n-am avut conştiinţa celebrităţii. Am practicat meseria de actor din plăcere, nu pentru consecinţele ei”.
– N-am primit un potop de premii pentru filmele în care am jucat, dar câte au fost, înseamnă, totuși, ceva: a fost premiul UCIN, TIFF, cel de acum. Odată, nu mai ţin minte sigur de la ce festival, am primit premiu un pantof de sticlă, care m-a dat pe spate: era cam urâţel, sincer să fiu, nu era demn de Cenuşăreasa. Nu l-am păstrat nici de prespapier… În schimb, am mai primit un scăunaş de regizor, făcut din bronz, mi se pare că de la Laurenţiu Damian: scăunaşul l-am păstrat, că era frumuşel. Îl folosesc acasă, lângă computer: pun coli sub el, ca să nu le ia vântul. Că acolo, la ţară, în sudul Franţei, unde locuiesc acum, bate vântul tot timpul, natura e în elementul ei. (râde) Recapitulând, mi-ar fi greu să cuantific cât preţ am pus pe toate premiile pe care le-am primit: evident, şi-au avut rostul lor şi, pe moment, m-au bucurat. Pentru că, aşa cum ţi-am spus şi în urmă cu douăzeci de ani, eu chiar mi-am făcut meseria din plăcere, nu pentru consecinţele ei şi nici n-am avut conştiinţa asta a celebrităţii: pe vremuri, când eram tinerel, mă mai recunoştea lumea pe stradă, dar acum, cine mă mai recunoaşte? Sic transit gloria mundi. Revenind la premii, cea mai bună „producţie” a mea sunt cei doi copii: cred că rolul de tată e rolul cel mai important care mi-a fost atribuit. Nu ştiu dacă a fost cel mai bine interpretat, dar bucuria de a-i avea pe băieţii mei depăşeşte absolut orice, e premiul suprem pe care l-am primit în viaţă! Sunt mort după copiii mei şi sunt mândru de amândoi: avem o relaţie de mare afecţiune, deşi azi ne vedem destul de rar, fiindcă ei trăiesc în America iar eu, cum am spus, în sudul Franţei. Dar vin să mă vază, că pentru mine, zborul până în America, în special până pe Coasta de Vest, unde sunt ei, a devenit… uşor prohibitiv. E o bucurie imensă când vin la mine! Sper să mă viziteze în curând, în vară, poate chiar împreună cu „gagicile” lor: asta ar fi minunat! Loc am în casă, grădină mare am… Ar putea chiar să mă mai ajute la una-alta. (râde) Pe lângă premiul ăsta suprem al copiilor, aş mai pune şi casa în care locuiesc acum cu soţia mea, Cristina (actriţa Cristina Hoffman): o casă la ţară, în grădina căreia îmi poposesc coţofene, pe care le ador. Sunt nişte făpturi superbe, foarte deştepte, dar nu foarte prietenoase: sper să le ademenesc cu-adevărat, după ce-o să le fac un bazin cu apă. Se pare că dacă se împrietenesc cu tine, atunci şi rămân.
Un cui, un șurub și-o bucată de lemn
– În afară de grădina cu coțofene, cum arată zilele vieţii tale de azi?
– Păi, viaţa mea se mai alcătuieşte dintr-un cui, dintr-un şurub, dintr-un fierăstrău, o bucată de lemn… Mă duce mâna, iar lemnul îmi place de mor! Şi proiecte am destule! Şi scule multe: japoneze, toate. (râde) Am şi electrice, dar le prefer pe cele de mână, tradiţionale: am aşa o satisfacţie când, din mâna mea, iese ceva frumos, ceva cum mi-am dorit! Apropo, mi-am adunat o parte din scule (dălţi, fierăstraie mici etc.), le-am prins cu magneţi sau cuie pe un fel de panou şi am creat cu ele un tablou: aşa, o compoziţie! Pe care am expus-o în atelier. (râde) Apoi, uite, am un pistol superb ca design, pe care mi l-am făcut singur cadou: un Gletcher Nagant, făcut de belgienii care nu sunt doar maeştri ciocolatieri, ci şi unii dintre cei mai mari armurieri. N-am împuşcat nimic viu, eu trag doar în baloane. Altfel, mă bucură o carte, un film, o muzică bună… Pe vremuri, ascultam mult jazz, acum, am mai diversificat „meniul”. De pildă, aseară, am primit cadou un vinil al lui Mircea Baniciu, de care m-am bucurat foarte mult: pe de o parte, fiindcă el a fost prieten cu un om cu care am fost şi eu prieten, Moţu Pittiş, iar pe de altă parte, fiindcă, vezi, eu am pierdut trenul cu folk-ul şi recuperez acum. Peisajul meu interior e și el calm şi liniştit. Sunt bine-mersi. De altfel, eu n-am fost niciodată rebelul acela mereu frământat și neliniștit, așa cum am fost descris în tinereţe: a fost doar o etichetă, care a fost repetată în presă şi a prins. Iar de revoltat, nici atât: doar prostia, ăsta e singurul lucru care mă revoltă.
– Visuri mai ai?
– La vârsta mea, visurile se subţiază: mai am un dans, două… Atât! Aşa că mă bucur de viaţa mea, care e o viaţă liniştită, tihnită şi senină… Ştii care e gândul meu? Unul pe care l-a formulat Mark Twain: „Dă fiecărei zile din viaţa ta şansa de a deveni cea mai frumoasă”.
Prietenia – aur curat
– În primul nostru interviu, realizat în 2004, te-am întrebat dacă ţi-era dor de România, iar tu mi-ai răspuns: „Sincer să fiu, nu! Mi-e dor de câţiva oameni, mi-e dor de părţile frumoase ale României, care nu implică şi Bucureştiul”. Dar „e ţărişoara mea”. Ţi-ai mai revizuit perspectiva pe acest subiect?
– Uite, ieri m-am întâlnit cu un prieten bun de tot, Niky Wolcz (actor și regizor), care, la rândul lui, e plecat demult din ţară, dar mai revine şi pune spectacole pe la Timişoara şi prin alte oraşe, şi ne-am plimbat împreună. Şi amândoi ne-am mirat că, față de-acum doi ani, Bucureştiul s-a schimbat: nu e imaculat, dar e mult mai curat. Şi până şi nebunia traficului, care pe mine mă scotea din minţi, pare să se mai fi ponderat. Deci, ce pot să spun? Vizita asta în „ţărişoara mea” m-a bucurat. Cu atât mai mult cu cât în urmă cu câteva zile, soţia mea şi-a lansat o carte, iar la lansare au venit şi prieteni – inclusiv Victor Rebengiuc (după care mor), cu care a fost al dracu’ de plăcut să mă văz… N-am mulţi prieteni, dar toţi îmi sunt preţioşi. Că pentru mine, prietenia e totul. În afara iubirii, care implică şi ea şi prietenie, ce e mai bun pe lume? Să pot spune despre cineva că „e prietenul meu”, iar acea persoană să mă numească prietenul lui e aur curat! Bine, de-a lungul vieţii m-am mai şi înşelat: am crezut că unii îmi erau prieteni şi s-au dovedit a nu fi fost. Dar să dai greş stă în însăşi natura existenţei: nu toate merg pe drumul tău…
Foto: Gopo (2), Arhiva Teatrului Bulandra (1)
Romanian