Gugulea

Era la începutul lunii Mai, când, în­tr-o seară, soțul meu a intrat în ca­să purtând în palme o mică arătare golașă, urâtă și speriată, abia respirând. „E un puiuț de guguștiuc”, ne-am zis noi, „că­zut probabil din cuib”. Nu mai cres­cuserăm niciodată păsări, nu știam ce trebuie să facem cu el, cum să-l hrănim. În plus, stăteam la etaj și aveam în apartament trei câini. Nu credeam că o vom scoate la capăt cu biata vietate. Sceptici, am instalat puiul pe balcon, într-o cutie cu ziare. Nu putea sau poate nici nu știa să mă­nân­ce, așa că ne-am făcut curaj și i-am deschis cio­cul, hrănindu-l cu foarte mici firimituri de pâi­ne. Apă îi dădeam cu pipeta. Spre surprinderea noastră, a acceptat repede hrana. A doua zi, i-am îmbogățit meniul cu boabe de orez și de arpacaș. Cam în acest fel îl hrăneam de 3-4 ori pe zi.

Evident, nu știam dacă este fetiță sau băiat. I-am spus Gugulea. Într-o bună zi, „puiul nostru” a sărit din cutie. Prinsese puteri, creștea și umbla țanțoș prin balcon. Atât de țanțoș, încât râ­deam, zicând că o fi vreun „vulturel”. Curând a început să se îmbrace în pene frumoase, gri, și chiar să se hrănească singur. Parcă nu mai era așa urât! Nici vultur, dar nici guguștiuc nu era, ci o mân­drețe de porumbel sălbatic.

Treptat, și-a extins teri­to­riul. La început cu sfială, apoi mai cu îndrăzneală, a pătruns în sufra­ge­rie. A în­ceput chiar a zbura pe mobi­le, spre disperarea câi­nilor, care, curios, nu l-au atacat niciodată. Erau doar indignați că trebuie să-și împartă teritoriul cu o astfel de creatură zbu­ră­toa­re. Încet, încet, Gugulea înce­pu­se a umbla prin tot apartamentul. Murdărie nu făcea de­cât pe balcon, în cutia lui cu ziare, mereu schimbate. Seara, când soțul meu și salvatorul lui se așeza la calculator, Gugulea i se instala pe umărul drept (doar pe cel drept) și îl ciugulea ușor de ureche. Nu se arăta prea interesat de tehnica avansată, căci curând pi­cotea. Era atât de înduioșătoare imaginea unui bărbat cu un pui de pasăre dor­mindu-i pe umăr!

La un moment dat, Gugulea a început să pri­veas­că tot mai curios spre geamul balconului, unde alți înaripați veneau să-și ia masa pe pervaz. Cert, se apropia momentul despărțirii. Într-o zi, l-am așezat ușor pe fereastra deschisă. Zbura spre copaci, apoi se întorcea – și tot așa, săptămâni întregi. Ne bucu­ram că devenise liber și in­de­pen­dent, revenind totuși aca­să, la masă și la culcare. Dar, într-o bună zi, ine­vitabilul s-a produs: Gugulea nu s-a mai întors la cu­tia lui niciodată.

Stoluri de porumbei ve­neau în continuare și mân­cau la fereastra noastră, dar pe „puiul nostru” drag nu l-am mai putut deosebi dintre ceilalți frați ai săi și, multă vreme, ne-am simțit… orfani.

An de an, primăvara, îmi amintesc acest epi­sod care-mi strânge, dar îmi și încălzește inima.

Elena D. – Băicoi