Copilăria mea la Roșia Montană

• Amintirile nu pot fi arse cu cianuri •

În ziua de 22 Iunie 1941, mergeam cu tata de mână la fotograf. „Să ții minte, când ai împlinit tu cinci ani, a izbucnit războiul”, mi-a spus el. Nu plecase pe front, fiind con­centrat la I.A.R., celebra fa­bri­că de avioane de lângă Brașov. După zeci de ani, am desco­pe­rit o carte poștală, pe care i-o adresasem în anii aceia grei. Cu litere mari, de tipar, era scris: „Tăticul meu, Moldovan Gheorghe, să vii și să-mi aduci o păpușă mare”. Din păcate, tata n-a mai trăit mult după război. A murit în 1947, după ce familia noastră se destră­mase.

Au urmat anii grei, ai foa­metei, când salariul de învăță­toare al mamei abia ne-ar fi ajuns de două ferdele de grâu. Îngerii noștri păzitori, dar nu numai ai mei și ai fratelui meu, ci și ai verilor noștri, au fost bunica și bunicul, părinții ma­mei din Roșia Montană.

Mama mea, Berta Székely (1905-1988), a fost primul din cei șapte copii ai familiei. A făcut școala primară la Roșia Montană, cred că în limba ma­ghiară, pentru că, mai târziu, deși ca învățătoare a predat numai în limba română, calcu­lele le-a făcut, toată viața, un­gu­rește. A făcut școala normală la Oradea și și-a început cariera de învățătoare la Oieșdea, ju­de­țul Alba. După opt ani, s-a transferat la Roșia Montană. Într-o deplasare cu echipa artis­tică la Bucium Cerbu, un sat foarte apropiat, mama l-a cunoscut pe tata și s-au căsătorit. Și-a urmat apoi soțul în orașele unde era transferat: Abrud, Alba Iulia, Mediaș. Între timp, am venit pe lume noi, copiii: Maria Georgeta (Mărioara) și Gheorghe Mihaiu (Puiu). Când părinții mei s-au despărțit, mama a revenit la Roșia Montană. Am locuit în mai multe case, și chiar la Școa­la elementară, cât timp mama a fost directoare. Conștiincioasă și muncitoare, și-a făcut datoria la școa­lă fără abatere, continuând să aibă grijă și de noi, să-și îngrijească, 20 de ani, sora imo­bilizată la pat și să-și crească nepotul orfan de tată.

O stranie întâmplare m-a adus față în față cu un fost elev al mamei mele, Gheorghe Botar. I-am explicat cine sunt, m-a ascultat fără să schițeze vreun gest, încât mă gândeam că, la atâția ani de la moartea mamei, probabil că sunt puțini cei care își amintesc de ea. După ce am terminat de vorbit, a izbucnit: „Cum să n-o cunosc pe doamna profesoară Berta, a fost cea mai bună și mai iubită profesoară a mea. Era război, tata era plecat pe front, noi eram copii mulți, nu aveam cu ce mă îmbrăca, tremuram de frig. Nu știu de unde doamna Berta mi-a făcut rost de o bun­diță și n-am mai știut că e iarnă afară”. Și asta nu e totul. Dacă mulți copii din Roșia Montană își primeau cu regu­laritate lapte­le praf și mar­garina, aceasta se datora ab­ne­gației și conștiinciozității învățătoarei Berta Székely.

Noi, cei doi copii ai mamei, aveam motive în plus să-i fim recunoscători. Cu mari sacrificii, dintr-un singur salariu, a reușit să ne țină la liceu și apoi la facultate, căci ma­ma nu con­cepea să nu avem studii supe­rioare. Pentru toate acestea și pentru multe altele care nu în­cap pe hârtie, ci numai în inimă și suflet, îi mul­țumim și nu o vom uita niciodată, așa cum scrie pe piatra funerară.

*

La câțiva metri distanță de mormântul mamei din cimitirul romano-catolic din Roșia Mon­tană odihnesc bunii noștri: Berta și Alexandru (Șandor) Székely, pe a căror piatră fune­rară este gravată stema mine­rilor. Nici ei n-au avut o viață ușoară. Întâi a fost primul răz­boi mondial, când bunicul a ple­cat pe front, iar bunica a tre­buit să preia responsa­bilita­tea gospodăriei, a creșterii co­piilor, a funcționării șteampu­rilor de aur și a exploatării părții de mină pe care o aveam. Bu­nicul s-a întors din război cu o pro­blemă de sănătate, ceea ce nu l-a împiedicat să continue să muncească în gospodărie și la șteampuri, până la naționa­lizarea din 1948. Atunci s-au închis minele, au amuțit șteam­purile și a început declinul Ro­șiei Montane. Cei mai tineri au plecat pe șantiere: la Moldova Nouă, Băița Bihor, Tarnița, Bi­caz. Unii au făcut echipe de înaintare rapidă, au primit bani mulți, dar și-au ruinat sănătatea și au murit mai curând. Mulți dintre ei erau aduși la Ro­șia în sicrie sigilate. Totdea­una am considerat că a fost pe­deapsa Domnului pentru că și-au pără­sit locul nașterii. Dar noi, cei care tremurăm astăzi pentru soar­ta mormintelor celor dragi, amenințate să fie distruse și arse cu cianuri, pentru ce să fim pe­depsiți?

Roșia Montană nu va mai fi cum a fost niciodată, s-o ținem minte așa cum era în zilele ei bune. Să ne amintim cum erau sărbătorite Paștile la Roșia. În dimineața primei zile de Paști, bunica ne pregătea coșul cu bu­nătăți și ni-l dădea să-l ducem la biserică, pentru ca preotul să-l sfințească. Stăteam pe două rânduri, față în față, cu co­șurile descoperite, iar preotul trecea printre noi și ne stro­pea cu agheasmă. După aceea, mergeam cu sfinți­tura acasă, ciocneam ouă roșii și mâncam ce era în coș. A doua zi de Paști erau mari petreceri în aer liber la tăuri (lacuri): Tăul Brazilor, Tăul cel Mare, Tăul Țarinii. Mergeam cu toții, cu mic cu mare. Întindeam păturile, scoteam mâncarea, cei mari beau bere, iar noi ne jucam.

Petreceri se făceau și cu alte ocazii, la Casină, în Broadăr, la căminul cultural. Se făceau și baluri mas­cate, care puneau la încercare ingeniozitatea doam­nelor și domnișoarelor.

Să ne amintim buna înțelegere dintre români și un­guri, care își avea rădăcini în frățietatea din adâncul minelor. Căsătoriile mixte erau foarte frecvente. Patru din cei cinci gineri ai bunicilor mei au fost români. Erau unguri care nu știau ungurește, iar noi, copiii, aveam un limbaj ciudat. Odată, verișoara mea mi-a spus: „Deschide șifonierul, scoate pirizolul și prop­tește cu șchindrila” (Deschide șifonierul, scoate um­brela și proptește cu șindrila).

Să ținem minte și școala în care am învățat, dascălii care ne-au deprins să scriem și să citim. De la ­”o-i, oi” a pornit totul.

Să ne amintim târgurile de sâmbăta, ceasul din turnul bisericii, care bătea din sfert în sfert de oră (o dată, de două ori, de trei ori, iar la fix, bătea ora ­exac­tă).

Să ținem minte toate acestea și multe altele, și să nu le lăsăm să dispară. Roșia Montană trebuie să trăiască. Amintirile nu pot fi arse cu cianuri.

MARIA GEORGETA JURCA (n. MOLDOVAN) – Sibiu