Tâmpițica

Bună dimineața! Am și eu o „po­veste” pe care vreau să v-o spun și vă rog mult, mult, s-o publicați. De ce? În primul rând, pen­tru că e o „poveste” ade­vărată, în al doilea rând pen­tru că Tâmpițica me­rita un astfel de cadou la aniversarea ei, în al treilea rând, pentru că e o „poveste” care continuă și, momentan, nu are un „the end”, în al patrulea rând, pentru că e despre o maidaneză și cred că oamenii și-ar schimba ideile preconcepute despre maidanezi, citind despre Tâmpițica mea. Vă mulțumesc.

Numele ei a venit de la sine și l-a primit când am adoptat-o. Fratele meu o văzuse, nu o dată, de la fereastră, uimit de comportamentul ei an­ti­so­cial: mușca oamenii de picior pe furiș, alerga în stra­dă la roțile mașinilor, ataca porumbei. „Ce câi­ne tâm­pit!”, spunea, și așa i-a rămas numele. Tâm­pi­țica era câinele blocului, dar nu ducea o via­ță prea bună: vecinii o loveau, mânca te miri ce, dor­mea în ger și în ploaie, ceilalți câini o băteau… Nu mi-am dorit niciodată un câine, aveam deja o pi­si­că, tot adunată de pe drumuri, dar… ăsta a fost des­tinul ei (și al meu), s-o iau în casă și să rămână. Ini­țial mi-a fost o imensă milă de ea, pentru că era foarte slăbită și bolnavă. Avea pneumonie. Am dus-o la medic și i-au dat gentamicină. Mama i-a făcut injecțiile. După ce i-a trecut boala, nu m-a lăsat inima s-o dau iar în stra­dă, era și o toamnă urâtă, mi-am zis că în pri­mă­vară o să-i găsesc un stăpân la curte. Dar între timp au trecut patru ani și Tâmpi a devenit un „câine boier”, cum îi zice ta­tăl meu. Doarme pe o sal­tea groasă de lână sau în pat (când are ea chef), are ham și lesă, mănâncă supă cu orez sau „boabe”, alear­gă pe plajă, că­lă­to­reș­te doar cu taxiul, când mer­gem la veterinar. Și mai nou, are și un com­pa­ni­on, o altă cățelușă, adop­tată în vară, cu care se joa­că. Nu și-a făcut ni­cio­dată nevoile în casă, deși avea doi ani când am lu­at-o, nu a distrus mobilă, covoare, stă foarte cu­min­te când sunt plecată. S-a adaptat bine în apar­ta­ment, chiar dacă la început îi era frică să intre în camere, stătea doar pe hol. De când Tâmpi a in­trat în viața mea, m-am schimbat și eu mult: a în­ce­put să-mi pese de câinii ăștia amărâți de pe străzi, să fiu mai res­ponsabilă, să gătesc mai să­nă­tos, să mă plimb mai mult. Când sunt su­părată și o văd cum se bucură că am ajuns acasă, mă în­se­ni­nez. Deși am avut și perioade foarte grele, când eu și Tâmpi mâncam doar pâine, nu m-am gân­dit niciodată s-o abandonez. Din contră, ea m-a aju­tat să merg mai departe și să nu-mi pierd spe­ran­ța. Am trecut prin multe împreună: moar­tea ma­mei mele, o sărăcie crun­tă, bolile mele, bolile ei, ră­u­ta­tea oamenilor. Dar am rezistat împreună. Aceasta e povestea lui Tâmpi. Dacă ar exista mai multe po­vești ca ale ei, mulți câini din adăposturi și-ar găsi stăpâni.

ARABELA