• „Pe Argeș în jos…” începe o cunoscută baladă românească: Balada meșterului Manole. Sunt și eu în Argeș, în județ, dar cu intenția de a ajunge pe un alt râu și nu să cobor, ci să urc. Mai exact, pe Topolog, a cărui vale largă este mărginită la capătul nordic de culmile înzăpezite ale Munților Făgăraș. „Pe Topolog în sus” aș putea zice, la începutul acestui reportaj. Sunt și pe aici „meșteri mari, calfe și zidari” care construiesc. De pildă, o autostradă. Din fericire, nimic nu se prăbușește peste noapte, ca în baladă. Dar oamenii? Ce fac, ce zic oamenii de pe Topologul argeșean? •
Un monument al inutilității
Să vă dau un reper geografic, înainte să vă uitați pe o hartă, una de hârtie sau chiar electronică: Dealul Negru. E dealul cu grătarele cu mici de la Dedulești. Cine nu a auzit de grătarele acestea, mai mereu încinse, scoase îmbietor în calea șoferilor? Las în urmă maghernița aceasta rutieră, cu miros de cărnuri fripte (am oprit și eu, cu alte ocazii, nu vreau să las impresia că fac fasoane) și parcurg șoseaua în serpentine, spre apus, spre firul văii. Să fiu atent, să nu trec de intersecție și să ratez intrarea pe vale. Sunt pe fază, când ajung aici: virez la dreapta și iată-mă eliberat de presiunea celui care venea în spatele meu, lipit cu bara de Opelina mea. E prostul obicei al multor șoferi români, să nu păstreze distanța regulamentară, chiar și atunci când cel din față circulă cu o viteză rezonabilă. Ei vor și mai multă viteză, chiar peste limita legală. În fine, pe drumul pe care am intrat e aproape liniște. Am ieșit din iureș. Peisaj deluros, mărginit spre nord de culmile înzăpezite ale munților. Undeva, prin preajmă, pe partea stângă, Topologul curge camuflat de sălcii și plopi, spre întâlnirea cu Oltul. Râurile acestea, mari și mici, nu par să se grăbească, nu iau viteză, decât atunci când sunt umflate de ploi. Pe dreapta, până la marginea dealurilor, se întinde o luncă destul de lată, împărțită în puzderie de grădini și tarlale, fâșii agricole care aduc gospodarilor câțiva saci de porumb. Din loc în loc, șiruri de pruni, semn că mă aflu în Subcarpații Munteniei, locuri ale căzănitului tomnatic și al țuicii care păstrează parfumul fructelor distilate. După ce trec de satul Ceaurești și ajung în satul Poienari, îmi răsare în față o construcție uriașă care traversează valea, chiar deasupra caselor. E un viaduct feroviar, parte a căii ferate Vâlcele (jud. Argeș) – Bujoreni (jud. Vâlcea), inaugurat în 1989, dar pe care nu a circulat niciodată niciun tren, decât, pe anumite distanțe, cele de probă. E o construcție industrială pierdută între două epoci istorice, între două sisteme politice. Nici demolată, nici circulată. Un monument al inutilității. Capetele de beton se proptesc în versanții dealurilor. Resurse considerabile ale țării au fost topite în această măgădaie nefolositoare din fier și beton. Nici nu îndrăznesc să îmi imaginez că ar mai putea fi pusă vreodată în funcțiune, măcar pentru turiști. E un viaduct al neantului.
Politică în vârful dealului
Trec pe sub grinda de beton, ca printr-o poartă a eșecului. Topologul în stânga, fâșiile agricole în dreapta. Apoi, parcurg satul liniar Ciofrângeni și ajung la o intersecție. Să mă abat de la drumul drept, așa cum nu suntem sfătuiți din punct de vedere moral? Să mai explorez împrejurimile, până să ajung mai sus, spre capătul nordic al văii? De ce nu? Ajung în vârful unui deal, descopăr spre apus Valea Oltului, în aval de Râmnicu Vâlcea. Cotesc pe un drumeag, cu gospodării rare. Dacă ar fi primăvară, priveliștea ar arăta ca într-o pictură naivă: pomi înfloriți, câteva oi păscând prin grădini, case simple, învăluite în lumină. Acum e însă iarnă, fără zăpadă, fără culoare, fără strălucire. Cred că niciun pictor naiv nu și-ar pierde timpul încercând să dea viață unei naturi ca asta, inexpresivă cu totul. Opresc. Într-o curte, văd un bărbat care trebăluiește cu o furcă, în fața unui grajd. Leg o discuție. E supărat pe primar, că nu a făcut ce a promis, nu a adus rețeaua de apă până aici. În timp ce vorbim, se apropie de noi o femeie în vârstă, ținând în mână două bidoane pline cu apă. Aflu că e mama celui nemulțumit de primărie. Femeia pare și ea nemulțumită: „De ce ați anulat alegerile?”. Se referă, desigur, la anularea primului tur al alegerilor pentru președinția României din noiembrie 2024. „Doamnă, eu nici nu organizez, nici nu anulez alegeri. Sunt un simplu votant, ca dumneavoastră”. E neînduplecată, mă ceartă, zice ceva despre partide. Îmi e clar că nu am nicio șansă să ies din tema asta politică și electorală. Am urcat în vârful dealului, la Piatra, ca să îmi audă urechile ceea ce citesc și acasă, pe internet, așezat în fața laptopului. Ce povești locale? Ce subiecte uimitoare, culese pe ulițele prăfoase? Ce vorbe cu miez rostite din poarta deschisă? În capul femeii e un televizor și în televizor e cineva care spune niște lucruri simple, atât de simple încât nu le poate rezista. E, desigur, ceva despre „dreptate”. Când ai ajuns la senectute și încă trebuie să cari apa cu bidonul, de la un izvor din apropiere, în casa izolată din vârful dealului, în timp ce ăia din vale, din satul liniar, au rețea de apă, parcă ajungi să crezi că ți s-a făcut o nedreptate. Vinovat e primarul și cel care vorbește din televizorul din capul tău va veni să dea de pământ cu primarul și să facă dreptate. Dar uite că au anulat alegerile și nimeni nu mai vine să-l pedepsească pe primar. Rețeaua de apă, oricum, rămâne departe. Bine, alții au și apă, au chiar de toate și tot nu rezistă vorbelor simple, tot vor „dreptate”. Cum om fi ajuns oare așa, să ne credem un popor de nedreptățiți, tocmai în vremurile acestea, când soarele istoriei a răsărit și peste țara noastră? La întoarcere, câteva oi îmi taie calea și intră pe o poartă deschisă, chemate de o femeie. Opresc, îi dau bună ziua, o întreb de sănătate. Mă ceartă și ea: „Lăsați mașina mai încet, că îmi stârpiți oile”. „Am mers încet, uitați, am și oprit”. Privire ostilă. Trece și ultima oaie și pornesc încet, înapoi, spre firul văii.
Serele dintre păduri
Înainte să intru în Tigveni îmi face cu ochiul un indicator: satul Bădislava. Orice indicator este, drept vorbind, o ispită. Citești numele localității spre care te îndreaptă și vrei să ajungi acolo. În intersecție, o cruce și o stație de autobuz, cu pereții de plexiglas zdrențuiți de intemperii. Nu mai are nici acoperiș. Merg încet pe șosea, privind în stânga și în dreapta. Gospodării bine legate. Valea se îngustează. Traversez un pod din lemn, apoi unul din beton, apoi un altul tot din lemn, cu balustradă arhaică, din trunchiul subțire al unui salcâm. Râul curge pe un pat de gresii și marne pe care le-a șlefuit cum i-a venit mai bine. Peste râu, punțile duc spre casele tot mai rare. Asfaltul se termină și mă întâlnesc, din nou, cu apa Bădislavei. Aici nu mai e niciun pod pentru mașini. E doar o punte, din lemn crăpat, cariat, de trecut cu piciorul. Mai sus se termină județul Argeș și începe județul Vâlcea. Mai încolo, e un sat numit Valea Babei, unde ajungi pe o șosea modernizată, dar dinspre Râmnicu Vâlcea. Pe aici, în sus, dincolo de apă, drumul e pietros, înaintează pe la poala unor dealuri tot mai înalte. Nu trec mai departe. Mă uit în jur. În curtea ultimei gospodării a satului, văd o femeie cu o basma pe cap. Îi fac un semn. Are nume de orășeancă: Adela. În scurt timp, îl cheamă și pe soțul ei, Ion. Gata, am cu cine să stau de vorbă să fiu certat că am anulat rezultatul alegerilor din 24 Noiembrie 2024. Peste gard, sclipește în soarele palid folia de plastic a trei sere. „Asta e afacere în toată regula, nu doar consum familial”, gândesc. Da, soții Baciu cultivă roșii în sere, aici, între dealuri înalte! Când roșiile se coc, ei le culeg, le pun în camion și se duc la piață la Sibiu. „Avem și o livadă de meri, la șoseaua principală”, mă asigură nenea Ion, fost maistru forestier, acum pensionar. Au trei copii: o fată măritată în sat, alta la Sibiu și un băiat care s-a făcut camionagiu și bate șoselele Europei, la volan. Vorbesc la telefon, se văd pe internet, pe whatsapp. Sunt mulțumiți de traiul lor, aici, pe valea Bădislavei. „Grădina noastră e până sus, spre culmea dealului”, îmi arată nenea Ion o postață mare de pământ, în pantă. Mă invită în magazia unde au lăzile cu mere. Mușc dintr-un fruct și gura mi se umple de arome care vin de departe, din pământ și din cer. Bună treabă fac oamenii aceștia. Roșii în sere, mere în livadă. Și apoi urcă la volan și se duc în piața din Sibiu, unde concurența e mare, dar nici ei nu se lasă mai prejos. An de an, se iau la întrecere cu cultivatorii din Olt și din Dolj, unde sunt bazine legumicole renumite (Izbiceni, Grădinari, Dăbuleni). Arată că pot și ei obține roșii gustoase, aici, între dealurile înalte. Tot ce-și doresc pentru ei este să fie sănătoși și să aibă putere de muncă. Pentru partea asta de sat și-ar dori ca asfaltul și canalizarea să ajungă până aici, la margine. Și în plus: să fie modernizate și cele două poduri peste apa Bădislavei.
Treburi administrative
Revin la șoseaua principală, pe firul văii. Opresc în fața primăriei din Tigveni. O clădire renovată, bine îngrijită. Edilul șef este… o doamnă. A mai lucrat în administrația publică locală, într-o comună vecină, unde a avut funcția de secretar. Anul trecut a candidat și a câștigat. Fostul primar a derulat mai multe proiecte publice finanțate de la bugetul național sau european. „Bugetul local nu este suficient pentru investiții. Depindem de banii dați de guvern sau de Uniunea Europeană, ca să construim ceva. Acum așteptăm un microbuz electric, de la Consiliul Județean. Podurile peste râul Bădislava vor fi modernizate, dar să vedem ce sursă de finanțare vom găsi. Noi, ca instituție, avem și obligații sociale, sunt persoane care trebuie ajutate”, mă informează doamna primar, Ramona Smeu. Afară, în fața primăriei, la șosea, a fost amenajată o stație pentru încărcarea vehiculelor electrice. Aparatura este nouă, abia scoasă din țiplă. Mai trebuie niște aprobări până să devină funcțională. Tigveni este o așezare arătoasă, cu case bine îngrijite, așa cum sunt în mai toate localitățile de sub munte. Un aer de prosperitate învăluie gospodăriile. Undeva, mai sus, este deschis șantierul pentru construirea lotului 4 al Autostrăzii Pitești – Sibiu. Lotul 4 acoperă segmentul Curtea de Argeș – Tigveni și este construit de compania austriacă PORR. Birourile și locuințele (sunt amenajate și containere), precum și șantierul unde sunt turnate grinzile se află pe teritoriul comunei Tigveni. PORR plătește primăriei o chirie lunară de peste 100.000 de lei. O sumă importantă pentru bugetul local. Compania este și un angajator important pentru localnici. Sunt peste 100 de locuitori din Tigveni angajați aici. Ei primesc o leafă lunară de 5000 de lei, plus alte facilități.
Operă de infrastructură
E forfotă mare pe șantier. Aici sunt fabricate grinzile uriașe, din fier și beton. Sunt implicați zeci de muncitori. Ei taie bare groase de oțel, manevrează utilaje care toarnă betonul. Grinzile sunt apoi depozitate în apropiere, pentru a se deshidrata. De aici, cu macarele puternice, grinzile sunt transportate și asamblate în cadrul viaductului care coboară dinspre dealul Momaia, pe sub care trec cele două tuneluri: Daniela și Alina. Alte echipe lucrează la viaduct. E impresionantă desfășurarea aceasta de forțe. E cu siguranță unul din cele mai mari șantiere din România. Opera aceasta de infrastructură va schimba peisajul local. Este evident deja acest lucru. Autostrada prinde contur, printre dealuri. Aici, la Tigveni, va fi construit și un nod rutier, care va face legătura cu șoseaua spre Râmnicu Vâlcea. Locuri altădată slab circulate vor deveni, iată, tot mai frecventate. Doamna primar îmi spune că deja mai mulți antreprenori s-au declarat interesați să investească în parcări, în spații de cazare, în turism. Valea Topologului va fi conectată cu restul lumii. De aici, autostrada este proiectată să urce spre nord, apoi să treacă, tot prin tuneluri, în Valea Oltului și, mai departe, la Boița. Ar fi prima autostradă care traversează Carpații românești, datorită unei finanțări de 350.000.000 de euro, de la bugetul Uniunii Europene.
Două lumi
Trec pe sub grinzile autostrăzii în lucru, ca printr-o poartă a promisiunilor. Urc încet, pietricelele scârțâie sub roțile mașinii. Văd în retrovizoare muncitorii cocoțați pe palierul viaductului. Undeva, în dreapta, e Dealul Momaia, cu cele două guri de tunel. Merg spre satul Blaju, despre care am citit pe internet că a mai rămas cu numai câțiva locuitori. În depărtare, peste mărăcinișul dens, sclipește tabla celor două turle ale bisericii. Nu e nimeni pe drum. Într-o margine, doi angajați de la autostradă ridică o dronă imensă care se pierde în văzduh. La intrarea în satul fantomatic, e o fermă de vaci și oi, a unui patron de la Pitești. Mai sus, o întâlnesc pe doamna Nuța. E pensionară, după ce a lucrat la o fabrică din Curtea de Argeș. S-a retras în Blaju, crește trei capre și zeci de găini și cultivă legume în grădinuța de lângă casă: „Mai suntem vreo 15 locuitori. Unii sunt bolnavi, abia se mai țin pe picioare. Nu avem magazin, nu avem farmacie, nu avem nimic. Bine că drumul e bun și poate Salvarea să ajungă până aici. Dacă am nevoie de ceva, îl sun pe fiul meu și îmi aduce el, sâmbăta”. În jur, case părăsite, ruinate, dar albe, cu pridvor cu coloane. După nume, s-ar putea ca satul să fi fost întemeiat de români din orașul Blaj, plecați de acolo cine știe când și de ce și stabiliți aici, pe deal, lângă drumul mare al Loviștei, care lega odinioară Transilvania de Țara Românească. Autostrada este construită chiar pe traseul vechiului drum transcarpatic, păstoresc și comercial. Nu găsesc pe nimeni care să-mi povestească despre istoria satului.
Doamna Nuța îmi spune despre prezentul marcat de pustiire: „Au plecat la Curtea de Argeș, la Pitești și în Italia sau Spania. Unii mai vin, mai fac câte un grătar, că e frumos aici, e aerul bun”. Două lumi: jos, o autostradă în construcție, pe care vor circula mașinile cu mare viteză, bolizii pe patru roți; aici, în deal, un sat pustiit, fantomatic. Doamna Nuța își ia cele trei capre și se pierde prin grădini cu case părăsite. Toate s-au ruinat, numai albul varului a rămas neschimbat, intact, și strălucește în lumina după-amiezii. Case fără suflare, dar cu pridvorul deschis spre soare. De aici, din pridvorul acestor case cu aparență boierească, poți vedea în vale banda autostrăzii suspendate pe stâlpi de beton, peste poieni. Dacă aș locui aici și autostrada ar fi gata, aș sta diminețile la cafea și aș privi din sala deschisă, cum trec mașinile, cum intră și ies din cele două guri de tunel și m-aș întreba care merge până la Sibiu, care până la Arad sau mai departe, până la Budapesta și la Viena. Și aș mai sorbi o înghițitură de cafea, imaginându-mi că sunt pe o terasă într-unul din orașele acestea. Doar așa, cu gândul, fiindcă altfel, aș lua la pas ulița lungă, care trece prin fața casei unde stă doamna Nuța și m-aș opri în vârful dealului, de unde se văd crestele Munților Făgăraș și spinările acestea înalte, împădurite, ale dealurilor subcarpatice. Dar și acesta e tot un gând, o reverie. Casele sunt multe părăsite, ruinate, cu temelia crăpată de alunecările de teren, din cauza cărora mulți locuitori au plecat. Din depărtare, cum sunt văruite și frumoase în soare, par locuite. Când mă apropii, le găsesc înconjurate de mărăcini și cu poarta pecetluită cu un lacăt ruginit. Cobor ușor spre firul văii, unde șantierul e în toi, unde muncitorii sunt cocoțați pe palierul de beton al viaductului. Blajul rămâne în spate, tot mai ascuns de pădure, cu casele lui părăsite cu tot. Parcă le văd în oglinzile retrovizoare, ca niște ființe albe, părelnice, făcându-mi cu mâna în locul celor duși.
