– Washingtonul și Teheranul au anunțat, la mijlocul lunii Iunie, semnarea unui memorandum de acord de pace, pentru a pune capăt războiului din Orientul Mijlociu, declanșat de loviturile americano-israeliene lansate împotriva Iranului. Ce șanse sunt ca, de data aceasta, să avem de-a face cu o pace durabilă? Cum se simte, din punct de vedere economic, vestea acordului dintre SUA și Iran?
– Șansele încheierii unui acord de pace sunt palpabile, de vreme ce negocierile bilaterale au început la nivel înalt, în Elveția, în scopul încheierii unui acord asupra celor 14 puncte ale memorandumului. Totodată, președintele Donald Trump este disperat să iasă din aventura iraniană, din care nu a avut decât de pierdut, deci este dispus la concesii. Chiar din textul memorandumului rezultă că Iranul a beneficiat de mult mai multe concesii decât le acordase Barack Obama în 2015. De pildă, suma deblocată pentru Teheran din fondurile iraniene confiscate de SUA este de zece ori mai mare decât cea oferită de președintele Obama și acceptată atunci de Iran. În urma termenilor foarte avantajoși pentru Iran, acest stat condus de un regim militar dictatorial devine o putere regională, ceea ce amenință stabilitatea Orientului Mijlociu pe termen mediu și lung. Și totuși, cum spun diplomații, nimic nu este agreat până când tot pachetul de măsuri nu a fost agreat. Pe de altă parte, în paralel cu negocierile propriu-zise, se poartă un adevărat război al declarațiilor contradictorii din partea ambelor state. Iranul, mai ales, este preocupat să nu dea impresia că ar face vreo concesie americanilor, poate pentru că nu toate forțele politice și militare sunt favorabile unei înțelegeri cu SUA. În consecință, ori de câte ori americanii anunță un succes, iranienii se grăbesc să-l infirme, chiar dacă nu spun adevărul. Partea bună a încetării ostilităților pentru 60 de zile este că Strâmtoarea Hormuz a fost redeschisă, chiar dacă traficul se desfășoară încă anevoios și nu se știe exact cum va arăta acordul final. Efectele asupra economiei mondiale sunt însă timide deocamdată: prețul barilului scade, dar nu brusc, pentru că petrolierele se mișcă foarte încet și sunt multe nave blocate încă în Strâmtoare. Din acest motiv nici inflația nu se va reduce rapid. Cu alte cuvinte, cu toată retorica triumfalistă a lui Donald Trump, nu vom scăpa prea repede de consecințele războiului din Iran, chiar și în cazul fericit în care se va ajunge în final la un acord de pace.
– Premierul britanic Keir Starmer, una dintre personalitățile cele mai importante de pe scena politică europeană, a demisionat de la șefia Partidului Laburist și a guvernului de la Londra, la doi ani după o victorie zdrobitoare în alegeri. Care sunt motivele pentru care Starmer se vede nevoit să se retragă din prim-planul vieții politice și în ce fel poate afecta asta vocea Europei, în contextul multiplelor provocări geopolitice ale momentului?
– Demisia lui Keir Starmer se înscrie într-un fenomen specific ultimilor ani din politica britanică: în zece ani, Regatul Unit a schimbat 7 premieri, fapt neobișnuit pentru această țară. Elitele politice britanice par depășite de consecințele combinate ale pandemiei și ale Brexit, mai ales că ieșirea din UE a determinat pierderea principalei piețe pentru produsele britanice. În consecință, deși este o țară bogată și plină de resurse, inclusiv intelectuale, Marea Britanie se confruntă astăzi cu o stagnare a nivelului de trai, cu o deteriorare a serviciilor publice și chiar cu apariția unor zone de sărăcie. Din păcate, guvernul Laburist ales acum doi ani nu a reușit să rezolve aceste probleme, recurgând la măsuri de austeritate neinspirate și prost primite de populație, cum a fost eliminarea ajutorului pentru încălzire pe perioada de iarnă pentru persoanele vulnerabile. Nici sectorul privat nu a fost cruțat de măsuri fiscale punitive. Keir Starmer nu s-a dovedit un bun manager, deși fusese un bun lider de partid, eliminând cu succes elementele extremiste de stânga, care speriaseră electoratul în 2020, și un foarte bun lider de campanie. Problema liderilor politici britanici din ultimii ani este însă că se concentrează aproape exclusiv pe câștigarea alegerilor și mult mai puțin pe calitatea guvernării, ceea ce face ca multe măsuri necesare să fie amânate, uneori sine die. Lui Keir Starmer i-au lipsit îndrăzneala de a lua măsuri curajoase pentru relansarea economiei și serviciilor publice, și carisma necesară pentru a le impune. Însă motivul principal pentru care Laburiștii au intrat în panică și i-au cerut demisia a fost faptul că eșecul său ca premier a dus la creșterea popularității liderului populist Nigel Farage, marele promotor al Brexit, și a unor forțe extremiste asociate partidului său, Reform. Succesorul probabil al lui Starmer, Andy Burnham, pare să aibă mai multe șanse de a contracara ascensiunea lui Farage. Din punct de vedere geopolitic, poziția Regatului Unit nu se va schimba, de vreme ce Andy Burnham este și el favorabil ajutorării Ucrainei și apropierii de UE.
