Orașe și regate ascunse

– Niciodată nu le-a surâs oamenilor ideea că universul în care trăiesc se reduce, pur și sim­plu, la ceea ce se află în jurul lor. Așa s-a năs­cut credința în existența unor regate, orașe sau chiar lumi întregi care sunt ascunse vederii. Iar unele dintre aceste credințe persistă și azi –

Regatul Shambala

Tradițiile budiste din Tibet și din India vorbesc despre un regat mitic, ascuns undeva în nordul sau centrul continentului asiatic. Acest regat, numit Shambala, ar fi înconjurat de două șiruri înalte de munți acoperiți de zăpadă, ale căror culmi sunt „ascuțite ca dinții”. Shambala ar fi condusă de un rege, așezat pe un tron în formă de leu, aflat în palatul său din capitala Kalapa. Orașul, în formă de pătrat și înconjurat de ziduri făcute din rubin, este descris ca fiind de o frumusețe mai presus de cu­vinte. Printre piesele sale de rezistență se numără ce­le patru intrări construite din pietre prețioase, cele 31 de pavilioane, fiecare în parte înconjurat de gră­dini și pâraie, o gigantică mandală făcută din lemn de santal, și platforma din perle pe care se ridică splendidul palat regal, înalt de nouă etaje. Acesta are aco­perișul și pode­lele acoperite cu plante de cristal, care ra­diază căldură, și este încon­jurat de multe alte palate, aparținând vasalilor regali. Despre Regatul Shambala vorbesc pe larg stră­vechile texte „Kalachakra Tantra”, care relatează că Shambala era un regat aflat „la nord de râul Sita”, al cărui rege, Dawa Sangpo, căuta o cale să asimileze unele învățături profunde privind sensul vie­ții. Într-o zi, i s-a înfățișat în­suși Buddha, care i-a pus la dispoziție învățăturile Ka­lachakra, menite să deschidă porțile tainice ale înțelepciunii și compasiunii. Dawa Sangpo le-a studiat cu dăruire, lăsându-le moștenire celor șase succesori ai săi care, la rândul lor, au aprofundat textele sacre vreme de câte 100 de ani fiecare. Textele Kalachakra nu precizează ce s-a întâmplat mai târziu cu regatul Shambala, motiv pentru care au fost propuse mai multe interpretări. Unii au afirmat că întregul regat a atins iluminarea, punând în practică învățăturile Kalachakra, deve­nind un tărâm atât de pur, încât oamenii pot renaște. Alții susțin că Shambala este un tărâm care con­tinuă să existe pe acest pământ, fi­indu-le accesibilă doar celor a căror percepție a fost purificată prin me­ditație.

Textele tibetane mai dezvăluie o in­formație crucială despre Sham­ba­la. Și anume, că aceasta va avea în total 25 de regi, care vor purta titlul de Kalki. Ulti­mul dintre ei, numit Raudra, care își va începe domnia în anul 2327, va porni la luptă împo­triva barbarilor, urmând să obțină o victorie în urma căreia întreaga lume să revină la valorile cunoașterii și ale armoniei inte­rioare. Dacă aceas­tă bătălie de pomină, despre care vorbesc textele sacre, va fi una care se va da în plan fizic sau spiritual, există contro­verse, deși, dată fiind natura manus­criselor, este greu de crezut că ele se referă la vreun război, în sensul clasic al cuvântului.

Sovieticii, fascinați de Shambala

Imaginea Shambalei a aprins imaginația multor autori mistici, convinși că regatul descris de textele sacre este de fapt un centru secret, de unde este gu­ver­nată planeta noastră. Mulți consideră că acest cen­tru se află fie în interiorul Asiei, fie într-o di­men­siune tainică, de unde locuitorii din Shambala ob­ser­vă ce se petrece pe planeta noastră, inter­venind atunci când situația o cere, pentru a corecta even­tualele derapaje și a ne readuce pe făgașul cel bun.

Atât de seducătoare a fost ideea acestui regat ascuns, încât, în vederea descoperirii sale, s-au organizat, în decursul timpului, expediții în toată legea, precum cea întreprinsă între anii 1924 și 1928 de teozofii ruși Nicholas și Hele­na Roerich.

Fascinat de Shambala a fost și Gleb Bokii, criptograful șef al bolșe­vicilor și unul dintre mai marii poliției secrete sovietice. El spera să reușească să contopească învățăturile Kalachakra cu ideile promovate de comunism. Atât de înfocat era, încât a creat și un la­borator afiliat poliței secrete, în care a efectuat experimente pe baza teh­ni­cilor spirituale bu­diste, în urma cărora spera să găsească cheia creării unor ființe umane comuniste perfecte. Ce anume înțelegea prin asta nu știm. Știm, în schimb, că a cochetat inclusiv cu ideea de a organiza o expediție specială în Asia, pentru a putea accesa înțelepciunea Shambalei. Proiec­tul a căzut din cauza intri­gilor din cadrul serviciilor secrete sovietice.

Avalon

Potrivit unor relatări, Insula Avalon era extrem de greu de găsit, fiind veșnic înconjurată de cețuri. Cine dorește să-și formeze un tablou cât mai complet al legendei misterioasei insule are de ales între două căi, ambele înțesate de capcane: fie să facă un fel de puzzle, punând cap la cap frânturile de informație adunate din nenumăratele povestiri care au făcut în decursul timpului referire la Avalon, fie să-i deslușească misterul, mergând, ca detectivii, pe urmele fiecărei fărâmițe de informație pentru a-i testa veri­dicitatea. Dar pe ori­care cale am apuca-o, ni se relevă un tărâm fascinant și încărcat de magie.

Numele de Avalon, despre care cei mai mulți specialiști cred că se trage din limba galeză, în­seamnă lite­ralmente „Insula me­rilor” sau „Insula po­milor fruc­tiferi”. Felu­ri­te istorisiri despre acest loc ascuns au cir­culat multă vre­me pe cale orală, alte informații fiind preluate din cro­nici de mult pierdute. În anul 1136, un cleric britanic pe nume Geoffrey de Mon­mouth s-a ins­pirat din toate aceste povestiri, atunci când a scris „Historia Re­gum Bri­tanniae” („Istoria re­gilor britanici”), pri­ma lucrare în care a fost menționat Avalonul. Clericul spune că acesta ar fi locul în care a fost făurită sabia fermecată Ex­calibur, cu ajutorul căreia legendarul Rege Arthur a reușit să le țină piept invadatorilor saxoni și să readucă ordinea în Bri­tania, care căzuse pradă haosului, după plecarea foștilor stăpânitori romani.

În 1150, Geoffrey din Monmouth a venit cu noi detalii prețioase despre enigmatica Insulă Avalon, în lucrarea „Vita Merlini” („Viața lui Merlin”), dedicată puternicului mag care i-a slujit lui Arthur drept îndrumător și sfetnic. „Insula Merilor, pe care oamenii o numesc Insula Fericiților (…), își trage numele de la faptul că produce singură toate lucrurile; câmpurile de acolo nu au nevoie de plu­gurile fermierilor și nu se cultivă nimic, cu excepția a ceea ce oferă natura. Pământul produce de la sine grâne și struguri, iar merii se înalță din iarba tunsă scurt. Pământul produce de la sine totul, iar oamenii trăiesc o sută de ani și peste. Nouă surori guvernează insula, urmând un set de legi bune, care au ajuns la ele din ța­ra noastră”, spune cle­ricul în a doua sa lucrare.

Printre cele nouă surori se re­marcă o anume Mor­gen sau Morgan, despre care Geoffrey de Mon­mouth povestea că avea puteri vindecătoare și care, potrivit unor versiuni mai târ­zii, i-ar fi spus lui Arthur că în Ava­lon „tră­iesc femei care cunosc întreaga magie a lumii”.

De altfel, în mai toate povestirile despre Avalon, apare câte o entitate de sex feminin cu puteri magice deose­bite, care se află adesea și la condu­cerea politică a insulei. Uneori este vorba de Morgan, alteori despre o „Doamnă a Lacului” (unii specialiști afirmă că cele două ar fi una și aceeași persoană). În unele relatări, ea e de­scrisă ca fiind eminamente bună, pro­tejându-i cum poate mai bine pe Re­gele Arthur și pe apropiații aces­tuia, în vreme ce în altele, e atât de avidă de cunoaștere și de putere, încât ajun­ge să calce în picioare valorile morale. În sfârșit, există și variante în care acest personaj feminin e malefic în sine, o vrăjitoare de tip clasic. De ce oare aceste di­ferențe între diferitele variante? O posibilă expli­cație ține de însăși epoca la care se referă legenda despre Avalon și Regele Arthur, o epocă în care se făcea, treptat, trecerea de la credințele păgâne la noua religie creștină. Într-un asemenea context, o figură precum Morgana, strâns legată de vechile divinități adorate odinioară de celți, putea lesne căpăta trăsături neplăcute sau chiar malefice, pri­mind stigmatul de vrăjitoare. Măcar în acest sens, profund metaforic, povestea Avalonului este una cât se poate de adevărată, pentru că ea oglin­dește fidel modul în care s-au schimbat concepțiile oa­menilor de la o epocă la alta, de la noaptea vrăji­torească la lumina cerească.

În căutarea Avalonului

Și totuși, asta nu îi împiedică pe oameni să caute și în zilele noastre, cu înfrigurare, insula Avalon. Unii cred că aceasta se afla acolo unde se înalță Glastonbury Tor, un deal înalt de 158 metri, situat în comitatul Somerset din Anglia. Istoricul și clericul Gerald de Wales scria, în secolul al 12-lea, că „Ceea ce este cunoscut acum ca Glaston­bury era numit în vechime Insula Avalon”. „Locul este, practice, o insulă, pentru că e complet înconjurat de mlaștini. În limba galeză, se numește Ynys Afallach, ceea ce înseamnă Insula Merilor, și acest fruct creștea odinioară aici din abundență. „Cu ani în urmă, districtului i s-a spus în limba galeză și Ynys Gutrin, adică Insula de Sticlă, și din aceste cuvinte saxonii invadatori au inventat numele Glas­tingebury, pe care i l-au dat acestui loc”, a mai explicat arhidiaconul.

Pe la 1190, călugării abației Glastonbury au susținut că au găsit chiar și oasele Regelui Arthur și ale soției sale, Guinevere, în­gropate la o adân­ci­me de cinci metri. Rămășițele, dintre care cele bărbătești au fost descrise ca fiind de-a dreptul gigantice, s-ar fi aflat într-un scriu masiv, alături de care se afla o cruce pe care erau scrise, după cum spune Gerald de Wales, ur­mă­toarele cuvinte: „Aici zace în­mor­mân­tat fai­mosul Arthurus, împre­ună cu Wenneveria, a do­ua sa soție, în Insula Avalo­nu­lui”.

Astăzi, această poveste este în general respinsă de istorici, care cred mai degrabă că la mijloc a fost un soi de manevră publicitară, realizată în scopul strângerii de fonduri pentru repararea abației, care fusese grav afectată de un incendiu produs în 1184. Recent, au fost propuse drept „adevărat Avalon” locuri dintre cele mai diverse, cum ar fi fostul fort roman Aballava, care străjuia zidul lui Hadrian, insula Bardsey de pe coasta galeză, insula arctică Groenlanda ori insula spa­niolă Mallorca.

Teoria pământului gol și intratereștrii

Deși multe culturi și-au imaginat că sub pământ nu s-ar putea afla altceva decât rocă, în decursul timpului au apărut și numeroase teorii potrivit cărora Terra ar dispune de o suprafață inte­rioară locuibilă, adăpostind în măruntaiele ei pei­saje, chiar și civilizații dintre cele mai stranii. Ufologul Brinsley Le Poer Trench, al șap­telea Marchiz de Heusden, a susținut, bunăoară, că unii extratereștri nu ar fi venit din spațiul cosmic, ci de sub scoarța Pămân­tului, unde ar continua să existe o civilizație diferită de a noastră și mult mai avansată, care are acces la suprafață printr-o serie de tune­luri. Mai precis, șapte sau opt, dintre care unul la Polul Nord, altul la Polul Sud și altele răs­pândite prin diferite puncte de pe mapamond, cum ar fi Tibetul. Dat fiind că reprezentanții acestei ci­vilizații ascunse nu ar proveni din spațiul cosmic, ci din adâncurile pământului, li s-a dat denumirea generică de intra­tereștri.

Poveștile despre intraterereștri nu sunt însă noi. Grupul etnic Taino din Cuba credea, de pildă, că propriii săi strămoși au apărut în cele mai vechi timpuri din două peșteri aflate într-un munte sub­teran. La rândul lor, unele cronici chineze descriu misiuni ale unor ambasadori trimiși de împărați la spiritele munților, al căror teritoriu ar coincide cu zonele Kanjur și Tanjur, unde s-ar afla și regatul Sham­balei. În acea regiune, la o mare adâncime sub scoarța terestră, ar trăi și ur­ma­șii supra­vie­țuitorilor a două con­tinente scufundate cândva în At­lantic și Pacific, respeciv Atlan­tida și Mu. În Evul Me­diu, o legendă germană susți­nea că în niște munți aflați între Eisenach și Gotha s-ar afla un portal către pă­mântul interior, iar o legendă rusească afirma că un vechi trib din Siberia a călătorit într-un oraș ri­dicat într-o cavernă, pen­tru a trăi sub scoarța te­res­tră.

Agartha și alte orașe legendare din centrul Pământului

În secolul al 19-lea trăia în Europa un ocultist francez pe nume Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, care se străduia din răsputeri să găsească o formulă per­fectă de guvernare. Așa-numita sinarhie în­chipuită de el era menită să-i permită, în sfârșit, societății, să trăiască în armonie. În 1885, Saint-Yves a avut o revelație. După ce a fost vizitat de un grup de inițiați din Orient, între care se afla și un prinț, el a început să asocieze sinarhia cu niște „maeștri înălțați” care comunicau telepatic și își aveau sălașul în peșterile unui loc tainic, care purta numele de Agartha. Saint-Yves a scris despre acest loc secret în lucrarea „Mission de l’Inde en Eu­rope”, publicată în 1886. Îngrijorat că a dezvăluit prea multe secrete, francezul a decis să distrugă toate copiile cărții sale. Dar două au supraviețuit. Unul dintre manuscrisele rămase era o copie care-i aparținea lui Gérard Encausse alias Papus, iar acesta a editat-o și a publicat-o în 1910. Din această carte reiese că Agartha ar fi fost un regat creat în interiorul pământului, încă din jurul anului 3.200 î.H., în care stă­pânea un gu­vern mondial, ca­re se baza pe principiile si­narhiei.

Oricât de fantastică ar suna teoria lui Saint-Yves, ea s-a bucu­rat de un succes sur­prin­zător, printre adepții ei cei mai re­nu­miți numărându-se mem­brii so­cietății naziste Thule, care cre­deau fierbinte în teoria pămân­tului gol.