ARHEOLOGIE – Descoperiri fantastice

Portretul copilului egiptean

La începutul mi­le­niu­lui întâi, între se­co­le­le I și III, în Egipt, ritualul funerar a suferit o modi­ficare im­portantă: mumia era pre­gătită în același mod, însă, la final, pe fața ei anterioară, în dreptul capului, se amplasa un portret pictat, de obicei pe lemn, care îl re­pre­zenta pe defunct. Astfel de portrete, în majo­ri­tatea lor bine conser­va­te, au fost recuperate în număr destul de mare, aproximativ 1.000, însă doar în jur de 100 mai erau atașate de mumiile aparținătoare. De-a lun­gul timpului, arheo­logii au remarcat calitatea artistică excep­țională a portretelor funerare e­gip­tene: acestea fu­se­seră executate cu o teh­nică impecabilă, cu o mare aten­ție la detalii și cu o cro­matică foarte diversă. Inevitabil, s-a ajuns și la întrebarea: cât de fidele sunt aceste repre­zen­tări pictu­rale, în raport cu chipul ade­vărat al „beneficiarilor”? Prin urmare, spe­cialiștii de la Insti­tutul de Pa­tologie al Clinicii Aca­de­mice din München-Bo­gen­hau­sen, din Germania, au de­ma­rat un proiect inovator. Din­tre cele o sută de mu­mii cu portrete, au ales-o pe aceea a unui copil care a trăit când­va între 50 î.e.n. și 100 e.n., în zona ac­tua­lului oraș Cairo, fi­ind în­mor­mântat într-un cimitir din a­propierea piramidei Hawara. În urma primelor analize, se cons­tatase că băiețelul a murit din ca­uza unei pneu­mo­nii, când avea aproximativ 5 ani, iar apoi, în tim­pul ritualului de mumificare, cre­ierul și o parte din­tre organele in­terne i-au fost ex­tra­se, trupul i-a fost înfășurat în bandajele tra­di­ționale și, la final, a fost atașat portretul funerar, care înfățișa un puști cu ochi mari și căprui, cu nasul lung și subțire, cu gura mică și cu părul castaniu buclat, cu două codițe sub­țiri împletite în apro­pierea frunții. De ase­menea, în portret se vedea că gâtul băiețelului era împodobit cu un lănțișor scurt, cu medalion. De această dată, echipa mix­tă de cercetători aus­trieci și germani a rea­lizat un set complet de sca­nări CT și a creat o recons­ti­tuire di­­gitală 3D a cra­­niului. În conti­nua­re, ca să apro­xi­meze grosi­mea pielii, spe­cia­liștii au apelat la standardele moderne stabilite pentru co­piii între 3 și 8 ani. Fa­ța a fost recreată în baza for­mei cra­niului și a dinților, iar culoarea ochilor, a pielii și a părului, cât și stilul de coa­fură, au fost pre­lua­te de la por­tretul funerar. Ceea ce a rezultat a fost uimitor pâ­nă și pentru oa­me­nii de ști­ință: chi­pul autentic al copilului, cel indi­cat de spe­cialiști prin datele anatomice, sea­mănă aproa­pe până la identificare cu chipul zu­grăvit în urmă cu aproape 2000 de ani, pe lemn. Di­mensiunea frunții și dis­tanța din­tre nas și gură sunt ace­leași! Practic, singurele di­ferențe sunt lățimea pun­ții nasului și di­men­siu­nea des­chiderii gurii, am­be­le fiind ceva mai re­duse, mai „în­gus­te”, în por­tretul pictat. E pro­ba­bil însă că di­fe­rențele nu au fost greșeli de exe­cuție, ci modifi­cări deliberate, în­trucât efec­tul îl reprezintă faptul că portretul fu­nerar în­fă­țișează un bă­iețel cu câți­va ani mai matur decât era băiețelul real. Echipa de la Ins­titutul de Pato­logie al Cli­nicii Aca­de­mi­ce din München-Bo­gen­hau­sen va continua să reali­zeze astfel de re­constituiri, ca să-și dea seama dacă re­alismul redărilor pictu­rale a repre­zentat norma și dacă exista un obicei ca morții tineri să fie puțin „îm­bă­trâniți” în por­tretele fune­rare egiptene.     

Morții jupuiți din Sudan

În 2013, o echipă de arheologi polonezi care lucra în centrul Sudanului, în valea Wadi Abu Dom, în­tr-un sit aflat pe malul Nilului, a scos la lu­mină o mâ­năs­tire de foarte mari dimensiuni, despre care au aflat că se numește „Al-Ghazali” și că are o vechime de peste o mie de ani, deci că datează din perioada în care mi­sio­narii creștini  străbăteau Africa în lung și-n lat. Inte­re­sant este că, în acea primă etapă a excavațiilor, cea mai aparte descoperire a fost una care atesta gradul extrem de ridicat de civilizație al călugărilor: cincisprezece toa­lete, fiecare plasată într-un separeu propriu! De ase­me­nea, în fiecare separeu au fost găsite „cioburi” de ce­ra­mică extrem de netede și cu marginile rotunjite, care se presupune că reprezentau echivalentul din acea epocă al hârtiei igienice. Recent însă s-a mai făcut o descoperire şi mai extraordinară: conform unui raport prezentat la „Archaeological Institute of America” de cercetătorul Robert Stark, de la „McMaster Univer­sity”, arheologii au identificat un cimitir enigmatic, cum nu s-a mai văzut niciodată până acum! Astfel, mul­te dintre rămășițele umane poartă încă urmele lințoliilor cu care au fost acoperite, ceea ce indică faptul că în­humările au fost atent pregătite, făcute cu grijă și în acord cu ritualurile tradiționale. Există însă și un număr destul de mare de morminte în care au fost găsite oase provenind de la mai multe persoane, oase ce arată că decedații au fost supuși unui proces brutal de îndepăr­tare a cărnii de pe schelet sau altor forme de mutilare post-mortem, care nu se știe dacă au avut sau nu un scop ritualic. De asemenea, într-un alt număr de mor­minte, scheletele au fost găsite fără nicio urmă de lin­țo­liu și cu membrele așezate în poziții bizare – presu­punerea cea mai benignă fiind aceea că înhu­mările au fost făcute în mare grabă. De ce? Nu se știe!

Romeo și Julieta de acum 4.000 de ani

În ultimii anii, Republica Kazahstan s-a trans­format într-un adevărat El Dorado al arheo­logilor: s-a constatat că, practic, cam oriunde sapi în pământul acestei țări asiatice, găsești comori extraordinare. Astfel, în 2018, într-un tumul din Munții Tarbagatai, a fost descoperit un tezaur aparținând familiei regale și reprezen­tanților de elită ai populației Saka, care a stăpânit teritoriile din Asia Centrală cu opt secole înainte de nașterea lui Iisus Hristos. Este vorba de peste 3.000 de obiecte din aur, datând din urmă cu 2.800 de ani, prin­tre care se numărau cercei în formă de clo­poțel, lanțuri decorative, plachete bogat or­na­mentate, un colier cu pietre prețioase și o mulțime de mărgele cu care erau împodobite veșmintele funerare. Toate piesele demonstrează un nivel excepțional de măiestrie artistică! Apoi, în 2019, în regiunea Karaganda, a fost scos la lumină mor­mântul unei femei, despre care se bănuiește că a fost o mare preoteasă. Femeia a fost îngropată îm­preună cu șapte vase, un craniu și alte obiecte deosebit de prețioase. Deși alte morminte din apropiere au fost prădate încă din vechime, nimeni nu s-a atins de cavoul preotesei. Arheologul Igor Kukușkin a explicat că nu­mărul șapte – cele șapte vase funerare – are o simbolistică deosebită în culturile străvechi, ast­fel că e probabil ca „oa­me­nii să se fi temut” de le­gendele asociate cu a­ceastă cifră și, e po­si­bil, cu această preoteasă. În continuare, în aceeași regiune a fost identificat un complex funerar an­tic, datând din urmă cu 4.000 de ani: practic, este vorba despre cinci dealuri artificiale, cinci tu­muli conținând mor­min­te ale unei culturi mis­terioase. Încă și mai fas­cinant este însă ca­voul care a fost excavat cel mai recent: în el, oamenii de știință au găsit sche­letele a doi tineri, un băiat și o fată, ale căror vârste, la momentul decesului, au fost cal­culate ca fiind 17 și, res­pectiv, 16 ani. Cei doi tineri au trăit tot în urmă cu 4.000 de ani, dar cel mai îndu­io­șător este că, probabil, s-au iubit foarte mult, de vreme ce au fost înmor­mân­tați unul cu fața către ce­lălalt, îmbră­țișați și cu frunțile aproape atin­gân­du-li-se. Cu toate că, deo­camdată, cauza mor­ții lor nu a fost stabilită, co­mu­ni­tatea arheo­lo­gică, mai ro­mantică de­cât s-ar fi bă­nuit, i-au și poreclit „Ro­meo și Ju­lieta”. Cel mai pro­babil, cei doi pro­ve­neau din familii bogate, de rang înalt, întru­cât tru­pul fe­tei era împo­dobit cu câ­te o brățară din aur pe fiecare braț, cu mai mul­te lăn­ți­șoare cu pan­dantive solare rotun­de, confec­ționate din aur și bronz, și cu câteva inele tot din aur. De asemenea, împrejurul scheletelor s-au găsit mai multe obiecte, probabil cu scop ritualic, realizate tot din aur și bronz. Cercetările continuă.

„Casele lungi” din Islanda

În 2015, în estul Islandei, mai precis în regiunea Stöð, din a­pro­pierea ghețarului Stöðvarf­jörður, Bjarni Ei­narsson, directorul unei firme private de cercetări arheo­logice, a început să excaveze un sit unde cre­dea că se afla îngro­pată o așa-numită „ca­să lungă” vikingă. „Casele lungi” sunt clădirile em­blematice ale cul­turii vikinge: construcții din lemn, dreptun­ghiu­lare, de mari dimensiuni – pu­teau să ajungă până la 75 de metri lungime și 6 metri lățime –, care erau îm­părțite în mai multe încăperi în care trăiau fie membrii unei singure fa­milii, fie mai multe familii la un loc. De ase­menea, în camerele din capete erau adăpostite peste iarnă și ani­malele, astfel încât să fie ferite de ger. În centrul unei „ca­se lungi” se găsea întot­deauna o vatră, care asi­gura încălzirea cons­trucției, dar și pre­pararea mâncării. Astfel de „case lungi” au mai fost des­coperite în Islanda, cele mai vechi datând din jurul anului 874 e.n., care a fost acceptat ca dată ofi­cială a coloni­zării Islandei de către vi­kingi. Con­form legen­delor islandeze, în acel an, un nu­măr mare dintre războinicii vikingi au fugit de regele norvegian Harald Fairhair și așa au ajuns în Is­landa, o insulă care, la acel moment, era nelocuită.

Așadar, Einarsson și echipa lui s-au pus pe trea­bă și, după cum bănuiseră, au fost recom­pen­sați cu scoaterea la lumină a unei „case lungi” de toată frumusețea – are 40 de metri lungime -, da­tând tot din jurul anului 874 e.n. Mai mult decât atât, casa, care se presupune că i-a aparținut unei căpetenii vikinge, era plină de comori: în ea s-au găsit o mulțime de mărgele ornamentale din sticlă, inele splendid lucrate, o mare cantitate de mo­nede din argint, romane sau din Orientul Mij­lociu, mul­te lingouri mititele din argint, care erau fo­lo­site în schimburile comerciale, nume­roase greutăți și o bucățică de aur pur. Însă surpriza cea mai mare de pe șantierul condus de Einarsson a venit abia anul acesta, când arheologii și-au dat seama că sub mi­nu­nata lor „casă lungă” se află, perfect conser­va­tă, structura unei alte „case lungi”, da­tând din ju­rul anului 800 e.n., ceea ce dă peste cap istoria ofi­cială a colonizării Islandei! Evident, Einarsson și echi­pa lui vor continua cercetările, cu atât mai mult cu cât șantierul a primit o nouă „injecție” de fon­duri provenite de la guvernul municipal al re­giunii, de la mai multe com­panii islandeze, dar și de la localnicii inte­resați de ­tre­cutul lor. 

Fântâna cu blesteme

În primăvara acestui an, în Atena, capitala Greciei, în situl Karameikos, principalul cimitir al locuitorilor din Antichitate, a fost descoperită o fântână pe fundul căreia au fost identificate niște ar­tefacte speciale: trei­zeci de tăblițe din plumb, inscripționate cu blesteme vechi de 2.500 de ani! Practic, tăblițele erau niște „depeșe” a­dre­sate zei­lor, prin care aceștia erau rugați să intervină în di­versele probleme ale mu­rito­ri­lor, fă­cân­du-le rău celor aflați în culpă. Dar de ce erau tă­blițele arun­cate în fân­tâ­nă? Ate­nienii antici aveau con­vin­­gerea că apa era calea cea mai di­rectă către „lu­mea de din­­colo” și că, în clipa în ca­re tă­bli­țele erau cu­fun­date în apă, ele erau „ac­tivate”, preluate de su­fletele ce­lor de­cedați pre­matur și „predate” zei­­lor. Problema era că tăbli­țele, fiind confec­ționate din plumb, otră­veau apa – lucru cu­noscut de atenienii antici. Iar în credința lor, apele și în special apele potabile erau sacre și se aflau sub protecția nim­fe­lor, astfel că, arun­cându-și tăblițele otră­vi­toare în fântâni, riscau să le su­pere pe „patroanele” aces­tora. Așa se ex­pli­că faptul că, lângă „de­pe­șele” din plumb, au fost descoperite multe alte obiecte prețioase, meș­te­șu­git confecționate – o cutie de bijuterii din lemn sculp­tat, lămpi sofis­ti­cate, fi­gurine ceramice, mo­nede cu valoare mare etc. –, pe care arheo­lo­gii le-au interpretat ca re­pre­zentând ofrande menite să o îmbuneze pe nimfa protectoare a izvorului.

Dar care erau motivele ce-i determinau pe ate­nienii antici să apeleze la blesteme? Judecând după descoperirile arheologice, se poate con­clu­zio­na că „sferele de interes” se încadrau în patru ca­­tegorii principale: când o persoană dorea să câștige un proces (bles­­tema limba și mâi­nile opo­nen­tului); când ci­neva voia să do­mine în afa­ceri (îi bles­­tema pe cei care prac­ticau a­ceeași me­serie: de e­xem­plu, pe toți fie­rarii care își aveau ate­lierele în apropiere sau pe toți bancherii sau pe toate prostitua­tele);  când un atlet voia să câștige o com­petiție și, firește, când cineva avea pro­bleme în amor. Obi­ceiul era ca per­soana care bles­tema să an­ga­jeze un scriitor de bles­teme profesionist, un specialist despre care se credea că poseda pu­teri suprana­tu­rale. Acesta redacta cererea, adău­gân­du-i for­mulele magice potrivite, du­pă care îi preda tăblița bene­ficia­rului. În perioada în care „ar­tele negre” erau încă accep­tate în Atena, din punct de vedere legal, bene­ficiarul lua un cui din fier, numit defixio, și bă­tea tăblița în lem­nul unui coș­ciug care urma să fie coborât în pământ. După ce bles­temele au fost scoase în afa­ra legii, a în­ceput să se prac­tice arun­catul tăblițelor, pe furiș, în fântâni. Tăblițe cu blesteme au mai fost descoperite și în alte fântâni antice, însă niciodată într-un număr atât de mare.