– Pe măsură ce studiile legate de lumea animalelor avansează, ies la lumină adevăruri uluitoare despre inteligența lor. Greu de crezut, dar până și viermii se comportă, în experiențe, ca niște ființe… umane. Viitorul zoologiei promite surprize mari –
Porumbeii piloți

Profesorul Skinner este un personaj pitoresc. Între izbânzile sale excepționale se înscrie și faptul că a reușit să învețe un porumbel să cânte la pian și niște șoareci să se joace cu bile. Cu toate acestea, el nu este dresorul vreunui circ celebru, ci titularul catedrei de psihologie a universității din Indiana.
Cercetările pe care le-a întreprins în timpul celui de al doilea război mondial au fost considerate drept Top security classification list și aveau drept scop posibilitatea ca un porumbel să poată ghida o rachetă balistică. Într-adevăr, ochiul porumbelului este un mecanism extrem de perfecționat, iar ideea că el ar putea conduce o rachetă de atac direct la țintă părea foarte seducătoare. Porumbelul este capabil de performanțe incredibile, mai ales când e vorba să aleagă cu ciocul o imagine anume, amestecată între multe alte fotografii. În timpul perioadei de antrenament, pentru fiecare reușită, porumbelul primește o boabă de grâu sau o altă recompensă. Odată ucenicia terminată, pasărea este condiționată perfect să lovească cu ciocul exact imaginea solicitată. Deci, nimic mai ușor decât să dresezi un porumbel ca să vizeze un punct precis pe o fotografie aeriană sau pe silueta unei clădiri de război. Apoi, pasărea pilot este introdusă în interiorul rachetei unde, pe un ecran, i se pune în față o imagine de la sol, grație unui dispozitiv optic sau a unui radar. Când ținta ce trebuie reperată apare, porumbelul o lovește cu ciocul și racheta se declanșează cu toată puterea sa, precipitându-se către obiectiv.
Skinner se gândise chiar să sporească numărul de porumbei și unele dintre rachetele concepute de el aveau chiar și șapte „piloți”. Skinner a avut revelația rolului pe care îl puteau juca porumbeii ca participanți la război, în anul 1940. Dar el nu a reușit să-și dreseze păsările la perfecție decât în 1944. La vremea aceea, efortul de război al oamenilor de știință americani era deja îndreptat aproape în totalitate către bomba atomică și, din cauza aceasta, demonstrațiile lui Skinner nu au avut audiența pe care o meritau. Mai târziu, când cercetările sale au devenit de domeniul public, nu mai reprezentau o excepție. Și alte animale puteau fi folosite cu succes în război, și faptul a fost dovedit de sovietici. Ei au dresat câini speciali, învățați să-și caute mâncarea sub tancurile inamice, purtând în spate o încărcătură explozivă. Furișați sub blindatele germane, patrupedele au stopat atacuri cărora nimic altceva nu le-ar fi putut sta în cale.
Dresaj cu limbrici
După cum am văzut, animalele sunt capabile să perceapă lucruri pe care instrumentele cele mai complexe nu le pot observa decât foarte greu. În realitate, orice ființă vie, chiar și o simplă amibă poate fi dresată, iar rezultatele sunt uneori de-a dreptul senzaționale. De pildă, un parameci poate fi învățat să înoate în triunghi sau chiar în pătrat; este suficient să fie ținut o perioadă de timp într-un recipient care să aibă una dintre aceste forme și să fie transferat apoi într-un acvariu circular, de talie mai mare. O experiență minoră, care demonstrează totuși facultatea unor organisme inferioare de a deprinde obișnuințe.
Limbricul, ba chiar și banala râmă, sunt capabili să învețe și ei să se deplaseze printr-un labirint simplu. Este vorba de un tub în formă de „T”, unul dintre brațele literei având în capăt un adăpost întunecos, plăcut pentru vierme, iar celălalt braț fiind foarte dezagreabil. Dacă se îndreaptă în direcția aceea, găsește în drumul său fie vată de sticlă, al cărei contact îi este insuportabil, fie două fire metalice care îl curentează dacă se apropie de ele. La început, viermele merge la întâmplare; în scurt timp, se observă o ezitare în comportamentul său și, înainte de a ajunge la capătul brațului unde-l așteaptă capcanele neplăcute, se întoarce. În sfârșit, după foarte multe încercări, viermele nu mai face nici un fel de greșeală și merge de fiecare dată spre zona fără pericol. Este foarte interesant de notat că dacă se inversează cele două brațe ale T-ului, după una sau două greșeli, viermele reușește să meargă în direcția care trebuie. Așadar, atât limbricul, cât și râma sunt capabili să învețe, ba chiar, într-o anumită măsură, să generalizeze.
Viermii decapitați

Dacă în timpul experimentului, viermelui i se taie capul și i se suprimă primele cinci inele ale corpului, învățătura se păstrează totuși. Această posibilitate de a conserva o particularitate de dresaj doar într-o anumită parte a corpului a dat naștere unor experiențe foarte curioase. Niște tineri cercetători de la Universitatea din Michigan au studiat apariția reflexelor condiționate la un vierme plat, o vietate marină relativ comună. Acești viermi posedă niște proprietăți remarcabile de regenerare. Dacă sunt tăiați în două, fiecare jumătate se recompune în aproximativ patru săptămâni. Tentația de a vedea ce rămâne din lecția de dresaj în urma acestei operații era, evident, foarte mare. Folosind o tehnică relativ simplă, 15 viermi au fost băgați într-un mic acvariu. Înarmați cu niște foarfeci, cercetătorii au tăiat fiecare vierme în două, plasând capetele și cozile separat, în acvarii diferite. După patru săptămâni, oamenii de știință au constatat cu surpriză că toți viermii se regeneraseră, atât cei ce proveneau din capete, cât și cei ce proveneau din cozi. Ajungând la moluște, pătrundem într-o etapă extrem de importantă. Unele reprezentante ale acestui grup de vietăți au atins un grad de evoluție foarte avansată. Cefalopodele aproape că egalează vertebratele pe planul dezvoltării psihice. În special moluștele, în ciuda precarității posibilităților de care dispun, au ajuns la un stadiu foarte avansat. De pildă, cercetătorul american Boycott a reușit să dreseze niște caracatițe pentru a „evolua” într-un labirint destul de complicat. Alte experiențe i-au permis francezului Pieron să afirme că, pe plan mental, caracatița este superioară multor vertebrate: pești, batracieni și reptile.
Iluminarea
Observarea comportamentului insectelor a dus la credința că există o așa-numită „insight” la unele dintre ele. „Insight” se traduce adesea prin termenul „iluminare”, care este o formă superioară de dresaj. Astfel, în loc de a descoperi o scădere lentă și constantă a numărului de greșeli făcute de vietăți în timpul dresajului, de la un test la altul, în general erorile dispar brusc și nu mai au loc reveniri după aceea, de parcă insecta respectivă a înțeles dintr-o dată într-un soi de iluminare care este adevărul, problema respectivă fiind eliminată definitiv din momentul acela. Subiectul a înțeles, a fost „iluminat” și problema nu mai există pentru el. Această facultate de a învăța pe termen lung este considerată drept marcă de inteligență și s-a susținut că ea nu poate exista la nevertebrate. Cu toate acestea, cercetătorul englez Thorpe, experimentând pe un număr foarte mare de cazuri, a demonstrat că „iluminarea” există în mod sigur la insecte. Astfel, albina învață din prima încercare să descopere în ce direcție se află stupul său, cu toate piedicile puse în cale, chiar dacă se află la o distanță foarte mare de el. Viespile-zidar reacționează corect și în grup la distrugerea parțială a cuibului lor, iar păianjenii își dau seama fulgerător când cineva se apropie de pânza lor.
Printre vertebratele inferioare, peștii au fost obiectul unor studii foarte interesante. Ei își găsesc foarte bine drumul prin labirinturi relativ complexe. Se poate vorbi despre „iluminare” și în cazul lor, dar și de o altă facultate, extrem de interesantă, descoperită de către cercetătorul american Herter: pre-adaptarea, mai exact posibilitatea ca anumite specii de pești să poată depăși cu mult problemele cu care sunt constrânși să se confrunte. Se citează frecvent, de pildă, cazul unui pește care nu devine activ decât în momentul crepusculului. Cu toate acestea, peștele distinge foarte bine formele și culorile care i se pun în labirint pe durata experimentului, deși nu a avut niciodată ocazia să le utilizeze în mediul său.
Un alt aspect foarte interesant întâlnit la pești este „efectul exemplului”. Un banc de pești învață cu mult mai repede să se descurce într-un labirint decât un individ izolat.
Ce se poate obține cu o bucățică de brânză

Să ne întoarcem pentru moment la experiențele de laborator, dintre care unele sunt extrem de spectaculoase. Un om de știință american de origine asiatică, pe nume Tsai, a ajuns foarte departe cu experiențele efectuate pe șoareci. El a utilizat drept motivație o bucată de brânză, după care șoarecii se dau în vânt.
Într-una dintre experiențele sale, șoarecele trebuie să urce la început pe o scară până la o platformă aflată mai sus. Acolo, trebuia să tragă spre el un balansoar în miniatură, legat cu o sforicică, să se urce pe el când acesta ajungea în dreptul său și să profite de mișcarea basculei, pentru a ajunge la o altă platformă, pe care se afla bucata de brânză. Număr de circ.
Într-o altă experiență, șoarecele putea ajunge la platforma pe care se afla mâncarea, numai dacă împingea un cărucior pe o distanță destul de mare, pe care trebuia apoi să se urce, pentru a-și atinge scopul. Dar după cum s-a văzut, toate acestea nu constituie decât niște simple jocuri de copil pentru șoareci, care învață aproape orice, pentru a ajunge la bucățica de brânză atât de mult dorită.
De curând, într-un laborator american a fost realizată o experiență extrem de amuzantă. Într-o cușcă a fost instalat un distribuitor de mâncare, bazat pe un principiu foarte simplu: de fiecare dată când șoarecele apăsa pe un levier, o bucățică din aliment ieșea printr-o deschizătură din apropiere. Odată ce șoarecele a învățat să facă acest lucru, condițiile experimentului s-au modificat. Levierul a fost pus la o extremitate a cuștii, iar locul pe unde venea mâncarea în partea cealaltă. Șoarecii s-au prins imediat de schimbare. Atunci au fost puși în cușcă trei șoareci care suportaseră același dresaj. Situația a devenit foarte tensionată: șoarecele care acționa levierul nu primea niciodată nimic de mâncare, din cauză că prietenii săi ajungeau la bucățica de brânză înaintea lui. În prima zi, nici un șoarece nu a vrut să se atingă de levier și toți trei au păzit cu strășnicie deschiderea prin care, evident, nu a venit nici o firimitură de mâncare. În ziua a doua, un singur șoarece a manevrat levierul, dar în beneficiul prietenilor săi. În a patra zi, unul dintre animale a avut o sclipire de geniu: el a manevrat rapid levierul de trei ori la rând, lăsându-și prietenii să ia fiecare câte o bucățică de brânză, în timp ce el se ospăta cu a sa cât se poate de liniștit. Apoi s-a întors la lucru și, în mai puțin de două ore, a scos 1156 de bucăți de brânză din distribuitor! Încântați de ospăț, la un moment dat, șoarecii au început să lucreze cu schimbul la manevrarea levierului, apăsând pe el de trei ori. Inteligență sau iluminare?
Școala maimuțelor

Evident, în cazul maimuțelor, vom descoperi lucruri și mai interesante. Un cercetător din laboratorul de la Universitatea Yale a utilizat principiul distribuitorului de mâncare pentru a efectua studii care de atunci au devenit clasice. În primul stadiu al experienței, maimuța a primit niște jetoane albe care, dacă erau introduse în aparat, îi permiteau să primească de fiecare dată câte o boabă de strugure. După ce maimuțele au înțeles rostul jetoanelor, acestea nu le-au mai fost date decât în schimbul anumitor sarcini pe care trebuiau să le îndeplinească. Jetoanele nu mai erau distribuite, decât primatelor care ridicau o greutate de 10 kilograme la o anumită înălțime. Maimuțele s-au apucat asiduu de treabă, astfel că, la un moment dat, unele dintre ele au ajuns să fie epuizate. Una dintre ele ajunsese să ridice de 185 de ori greutatea, în zece minute. Apoi jetoanelor albe le-au fost adăugate jetoane albastre, care valorau două fructe. Când cimpanzeii au învățat să le folosească și pe acestea, experimentatorul a pus în circulație jetoane galbene, care le dădeau maimuțelor dreptul să se cațere pe umerii lui. Emoție de ambele părți.
La un moment dat, Wolfe a pus mașina cu jetoane într-o cușcă și distribuitorul de mâncare în alta. Maimuțele închise în cușcă cerșeau și primeau jetoane de la companionii lor. Aceste experimente au stârnit adevărate valuri la vremea respectivă și au fost publicate, dar, lucru și mai interesant, încercând să le pună în aplicare și la șoareci, Tsai a obținut rezultate asemănătoare. Un șoarece este perfect capabil să tragă de o sfoară pentru a face să cadă un jeton pe care îl va duce mai apoi într-o farfurie pe care o împinge pentru a obține în schimb bucățica de brânză atât de mult dorită. Toate aceste lucruri dovedesc, fără îndoială, că nu am descoperit încă până unde se poate ajunge cu dresarea animalelor și nici cât de profundă le este inteligența. Sau poate iluminarea?