ADRIAN RUS: „În Gurasada, ceasul se oprește și florile nu se mai vestejesc”

L-am întâlnit pe Adrian Rus la unul dintre birourile Primăriei din Gurasada. Aveam nevoie de câteva informații despre obi­ce­iurile vechi ale oamenilor din Țara Zarandului. Politicos, mi-a spus tot ce voiam să aflu. Dar ceea ce trebuia să fie o întâlnire de câteva minute s-a trans­format, pe nesimțite, într-o discuție despre un alt fel de a înțelege lumea. La 45 de ani, Adrian Rus este un om și un poet cum nu ți-e dat să în­tâlnești prea des în viață. Iar în cazul lui, om şi poet sunt unul și același lucru.

„Copilărie în abur de pâine caldă”

– Adrian Rus, ați ales să trăiți aici, în Gu­ra­sada, poarta de intrare spre Munții Zarandului, deși ați absolvit facultatea de matematică și ați fost profesor la Deva. Cum s-a întâmplat?

– Simplu. Foarte simplu. Pentru mine, Gu­ra­sada a însemnat mereu acasă. Ăsta e satul bunicilor mei. Așa că toate vacanțele mele de copil le pe­treceam aici. Acasă n-a fost niciodată altundeva, deși adresa din acte era la Deva. Dar, sufletește, n-am fost legat de oraș. Mă simțeam îngrădit, pri­zonier între betoane. Trăiam la bloc în timpul săp­tă­mânii, și la țară, de vineri până duminică. Ajun­geam aici cu trenul, ce mașini să fi avut pe vremea copilăriei mele?! Și, cum pășeam în sat, de la prima casă, salutam! Pe fiecare om în parte, nu se putea altfel. Doar că gestul ăsta, pentru mine, a însemnat în­totdeauna mai mult decât politețe. Era și este ceva extraordinar, o esență a omeniei care s-a trans­ferat în mine la nivel celular! Sunt sigur că împăr­tășesc sentimentul ăsta cu milioane de români care și-au petrecut vacanțele la țară, la bunici. Dar eu am trăit și trăiesc în idealul ăsta de omenie, care poate că nu are nicio legătură cu realitatea…

– Ce era diferit la sat? Ce simțeați când ajungeați aici?

– Libertate! O libertate raportată la un idealism nebun, în care simțeam, cu toată ființa mea, că aici e un loc magic, în care nimeni nu îmbătrânește ni­cio­dată. Asta simțeam: că odată ce intri în Gura­sada, ceasul se oprește, florile nu se mai veștejesc, că ai pășit pe tărâmul ăla veșnic din Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte, unde te păstrezi copil până la moarte. Și asta simt și acum, deși logica și rațiunea țin mereu să mă contrazică. Și, da, nu spun vorbe mari: Gurasada chiar era un loc magic, pentru că în curtea bunicilor mei se află un obiect magic: un cuptor de pâine! Bunicii mei nu erau brutari de meserie, dar datorită dibăciei tatălui meu, mare prinzaș la orice fel de lucru, în curtea asta se păstra cea mai trainică vatră de pâine din tot satul! Așa că, de jur împrejurul casei noastre, de sus, de jos, de pe toate ulițele, oamenii veneau la noi să-și coacă pâinile. Era o adevărată pro­cesiune! Nebunia asta începea de vineri, de la 4 dimineața, când fiecare om în parte își aducea aici lemnele de foc. Apoi se făcea sâmbătă, ziua pâinii. Închipuiți-vă cum era pentru mine, un copil de 10 ani, de la bloc, să mă trezesc în aburul ăla divin de pâine caldă, în larma aia plină de bucurie a oa­me­nilor din sat. Cum să nu te îndră­gos­tești de viață de­finitiv și irevocabil?! Și mai erau și alte mi­nuni! N-am să folosesc expresia uzu­ală „am în­ceput să în­țe­leg lumea”, ci pe cea bă­­trâ­nească „mă am tre­zât”. Mă am tre­zât pe lumea asta pe la vreo șase – șapte ani, în ușa graj­du­lui, bând lapte proaspăt muls, di­rect din șuș­tar! Ăla e începutul lumii pentru mine! Nu e nicio metaforă aici, e re­alitate pură! Așa a început lu­mea! Cu laptele muls de moșu’ și cu mine, copil, în ușa graj­dului, aș­tep­tând șuș­tarul, ca să beau laptele cald, cu miros de fân, de animal, de grajd, de viață! Băiatul nos­­tru, Rareș, a moștenit asta de la mine!

„Lumea a început pentru mine în curtea bunicilor”

– Vorbiți despre bunici ca despre două icoane. Erau altfel decât oamenii din jur?

– Pentru mine, strict pen­tru mine, nu există pe lumea asta oameni mai buni sufle­tește! Sunt convins că în țara asta există mili­oane de oa­meni precum bunicii mei! Dar eu n-am cum să simt altfel! Cum să simt altfel, când aici, în curtea asta, cu oamenii ăștia, a început lumea?! De aici, de la ei, am primit tot! Toate lecțiile care m-au făcut să fiu cine sunt! Bunicul a fost agricultor, apoi, pentru că așa erau vremurile, a lucrat la CFR, acar, în Si­meria. Bunica îngrijea de gospodărie, ca mai toate femeile din sat. Apoi, la ora 5, i se în­tor­cea bărbatul acasă. Iar bărbatul se apuca imediat de treaba din curte: coasă, lemne, sapă, tot ce ținea de treaba unui bărbat! Noi, astăzi, nu mai suntem capabili să muncim cum o făceau ei!

– Credeți că lumea asta a bunicilor a dispă­rut?

– Da! Nu mai suntem în stare să facem ce fă­ceau ei. Nu mai aveam puterea de muncă și, mai ales, de sacrificiu pe care o a­veau ei. Nu mai putem duce via­ța aceea care lăsa deoparte tot ce e modern, în favoarea unor ade­văruri redu­se la nevoile cele mai simple. Dar esența vieții este bucuria! Iar ei își luau bucuria din noi, din copiii lor! Doar că asta în­calcă toate legile egocen­tris­te de azi! Bunicul meu pre­fera să mă­nânce aceeași mă­mă­ligă o săptă­mână întreagă, ca să strângă bani pentru a ne lua noi mașină. Am văzut asta cu ochii mei și am plâns! I-am spus că nu trebuie s-o facă, mi-a spus că nu se poa­te altfel. Eh, sa­crificiul ăsta ține de o lume veche, a lor, nu de lu­mea în care trăim azi. Noi vrem totul pentru noi. Acum, dacă se poate!

– Adolescența nu v-a trezit din feeria vieții la sat?

– Nicidecum! Am făcut doar pasul firesc, zic eu, de la prietenia cu bătrânii, la cea cu tinerii de o vârstă cu mine. De prin primăvară, după ce se ter­mina postul Paștelui, o țineam numai într-o sărbătoare. Ceea ce în Banat se numește nedee, pe Valea Mureșului poartă numele de bal. Fiecare sat avea într-un an tot felul de baluri. Și trăiam așa, din bal în bal, până toamna târziu. După ce ne-am industrializat, cu voie sau fără voie, și am dat jos ia și cămașa de cânepă, ca să îmbră­căm mizeria asta de pulover chi­ne­zesc, „balu­rile” au devenit „dis­co­teci”. Am înlocuit „balul” cu „discoteca”, dar am păs­trat bucuria de a fi împre­ună! Iar eu aveam un mare avantaj față de ceilalți ado­lescenți din sat. Veneam de la oraș, acolo unde se gă­sea mai ușor lucrul acela ca­re ne lega pe toți: mu­zica! Tatăl meu mi-a cons­truit o orgă de lumini, alt lucru esențial. În felul ăsta, la începutul anilor 90, am putut să organizez niște seri care au adus toți tinerii satului împreună. Primele mele iubiri și dansuri au fost tot aici, în Gurasada. Și am devenit și mai legat de povestea asta magică!

„Nicio secundă nu m-am văzut în altă parte decât acasă”

– Nu v-ați îndepărtat niciodată de locul ăsta?

– Doar fizic, pentru că am urmat Facultatea de In­ginerie Matematică din Petroșani, dar niciodată su­fletește! Am fost și profesor de istorie în perioa­da aceea, ca suplinitor, am dat meditații… dar nicio secundă nu m-am văzut în altă parte decât acasă! Nici atunci, student, îndrăgostit până peste cap de cea care avea să-mi devină soție, n-am visat să tră­iesc într-un oraș mare. Și atunci îmi petreceam toa­te vacanțele în Gurasada. De la 5 la 20 de ani, nu s-a schimbat nimic din felul în care mă simțeam odată ce pășeam în sat! Aceeași intensitate, aceeași emoție! Și la fel e și acum, la 45 de ani. De asta sunt unde sunt și cum sunt! Înțelegeți?!

– Legătura sufletească cu Gurasada are și un as­pect concret: sunteți angajat la Primăria comu­nei…

– Da, lucrez la primăria Gurasada, dar să știți că n-a fost floare la ureche să mă angajez aici! Am învățat pe rupte. La sfârșitul examenului, am fost întrebat de jurista din comisie: „Dumneavoastră, la ce CV aveți, ce căutați aici, la sat?”. I-am răs­puns că nu mi-am pus niciodată problema așa. Sunt fiu al satului şi voi face tot ce-mi stă în puteri să-mi fac da­to­ria! Sunt în slujba alor mei, a ră­dăcinilor me­le, asta e cea mai importantă motivație!