Satele românești ne dau motive să plângem cu un ochi și să râdem cu celălalt. Unele sunt depopulate, aproape părăginite, dar altele sunt înfloritoare, datorită resurselor proprii, a banilor europeni și, firește, a unui mod gospodăresc de a fi al edililor și sătenilor deopotrivă. Mai mult, în România zilelor noastre, ai șansa să descoperi numeroase așezări care îți oferă destule temeiuri ca să râzi cu amândoi ochii. Păușești-Măglași, din județul Vâlcea, este una dintre acestea.
O ușă deschisă
Fără indicatorul rutier care marchează limita dintre Râmnicu-Vâlcea, reședință de județ, și Vlădești, prima comună în care intru, înaintând pe valea râului Olănești, nu mi-aș fi dat seama că orașul a rămas în urmă și am ajuns la țară. Diferența dintre cele două lumi aproape că nu mai există. Casele sunt, multe dintre ele, arătoase și bine îngrijite, chiar și acelea construite cu zeci de ani în urmă. În grădinile trezite la viață de primăvară, văd magnolii înflorite, ca într-un parc urban. Vechile ulițe, toate asfaltate, au indicatoare și denumiri ca străzile municipale. După Vlădești urmează Păușești-Măglași, dar peisajul arhitectural este același, de parcă orașul și-ar întinde brațele până aici, și mai departe, până în stațiunea Băile Olănești. Trag pe dreapta, lângă sediul primăriei, o clădire mare, cu etaj și foișor. Îmi iau rucsacul și intru în holul larg și curat. Urc la etaj. Primarul Alexandru Dediu este singur în biroul său vast. Ține ușa deschisă, semn bun. Intrăm repede în discuție. Edilul șef își afirmă realizările cu cifre și exemple: „Am atras peste 10 milioane de euro, bani europeni și din bugetul național. Am asfaltat 45 de km de drumuri comunale. Rețeaua de gaz este extinsă în toate cele șase sate, sunt 600 de abonați, urmează să mai branșăm 500. Apa curentă provine dintr-un lac de acumulare, format pe un pârâu de munte. Rețeaua de canalizare urmează să fie extinsă cu 34 de km, de la 10 km cât avem în prezent. Eliberăm anual peste 300 de autorizații de construcție, pentru diverse lucrări. În Păușești-Măglași trăiesc 5000 de locuitori. Jumătate dintre ei sunt veniți de la oraș. Au găsit aici condiții bune de trai și liniștea oferită de natură. Avem 20 de agenți economici și 600 de locuri de muncă. Am renovat clădirile publice, avem cămin cultural, unde sunt organizate cursuri de muzică, de pictură și de arte marțiale. Pensionarii au un club al lor, unde se întâlnesc și mai schimbă o vorbă sau joacă șah și table. Vreau să construiesc o clinică, un centru de sănătate pentru vârstnici”.
Care să fie secretul unui asemenea succes administrativ? Primarul, inginer specializat în prelucrarea lemnului, are câteva mandate la activ, iar înainte a ocupat mulți ani funcția de secretar al instituției. Știe bine, până la ultima rotiță, mecanismul de funcționare al autorității publice locale. Dar asta nu ar fi de ajuns. „Trebuie să fii perseverent, să umbli mult pe la București, pe la ministere. Dacă stai numai în primărie, nu te caută nimeni ca să-ți dea fonduri, să dezvolți comuna. Apoi, trebuie să ai o echipă bună, pe care să te poți baza. De unul singur nu faci nimic”, îmi explică primarul. În jumătatea de oră cât am vorbit, au sosit în antecameră câțiva săteni, dar și reprezentanți ai unor firme de prestări servicii. L-au salutat pe primar prin ușa deschisă și au așteptat răbdători să intre. Mersul treburilor publice în orice localitate depinde de buna comunicare dintre primărie și cetățeni.
Sare și miere
Păușești-Măglași este, trebuie să recunoaștem, o denumire stranie. În vremea domnitorilor cei vechi, s-ar fi așezat aici o femeie numită Păușa, iar urmașii ei și-au spus Păușești. În hrisoave este pomenit cu acest nume un neam de boieri vâlceni. Peste două dealuri, spre apus, mai este o așezare, Păușești-Otăsău. Dar Măglași? Istoricii au descoperit în zapise că moșnenii, oamenii liberi care trăiau pe aceste măguri, erau obligați față de voievozi să scoată din Ocnele Mari, situate în vecinătate, bulgării de sare, pe care îi depozitau în grămezi numite măgle. Drobii aceia erau apoi încărcați în carele trase de boi și transportați în toată Oltenia. Ajungeau pe sub munte, până la Baia de Aramă, pe drumul numit odinioară chiar Drumul sării. „Niciun locuitor nu se mai opintește astăzi să scoată la lumină bolovani de sare. Timpurile s-au îndulcit”, îmi spune Mihai Băiașu, funcționar la primărie, care este, totodată, și un apicultor pasionat. Tot nordul Vâlcii, de fapt, este un areal apicol, datorită fânețelor și pădurilor de salcâm și de tei. Vezi deseori, prin ogrăzi și livezi, șiruri de stupi colorați. „Eu am primit, când eram mai tânăr, câțiva stupi, de la doi unchi ai mei. De la ei am învățat să îngrijesc albinele. Merg în pastoral, la câmpie, unde înflorește salcâmul prima oară, dar și la tei și floarea-soarelui. Cea mai căutată este mierea de salcâm. Am trimis în Canada și Statele Unite, dar și în Franța, unde am rude. Din păcate, schimbările climatice și utilizarea unor pesticide în culturile agricole se resimt negativ și în producția de miere. Scot pe jumătate față de alți ani”, îmi spune Mihail. Cu toate acestea, în fiecare primăvară, o ia de la capăt. Când vine vremea, încarcă stupii în camion și pornește la drum. Drobii de sare ai măglașului s-au transformat în bucăți de fagure pline cu miere, numai buni să facă uitate amărăciunile și acrelile de care viața nu scutește pe nimeni.
Excavatorul destinului
Prin anul 2000, Nicu Dincă s-a hotărât să plece la muncă în străinătate. Românii începuseră să asalteze atunci, valuri-valuri, țările Occidentului. Tânărul era maistru tâmplar la o fabrică din Râmnicu-Vâlcea, dar leafa abia îi ajungea să trăiască de azi pe mâine. „Am cumpărat atunci bilete la „Euro 2000″, ca să pot ieși legal din țară. M-am dus în Italia, în regiunea Venetto, și m-am angajat la o firmă de construcții. Muncă la lopată, nu-i păsa cuiva că eram maistru tâmplar. Am făcut cursuri de recalificare, am ajuns excavatorist, apoi camionagiu și am început să câștig mai bine”, îmi povestește omul, cum stăm așezați în foișorul construit în curtea casei sale celei noi. Între timp, s-a întors acasă de vreo două ori, cu gândul să rămână și să lucreze. Își cumpărase scule de tâmplărie performante, dar nu a avut comenzi. Lucrurile în țară nu erau coapte încă. Pe de altă parte, patronul italian îl suna, îl implora să vină din nou la muncă, avea nevoie de hărnicia lui. Și Nicu s-a dus. A mai câștigat niște bani, apoi, în 2015, s-a întors definitiv în Păușești-Măglași. Lucrurile erau de acum coapte: satul, împreună cu toată țara, începuse să progreseze, oamenii aveau bani să construiască. Nicu Dincă era pregătit să presteze serviciile cerute: își cumpărase două excavatoare și un camion. „Eu lucrez pe excavator, ginerele meu pe camion. Avem multe comenzi, clienții se programează cu două-trei săptămâni înainte. Satul s-a dezvoltat foarte mult față de anul 2000, când am plecat în Italia. Atunci nu aveam nimic, acum sunt utilități, traiul este altfel”, recunoaște meseriașul transformat în patron. Îmi iau avânt și urc drumul asfaltat, până aproape de cuculia unui deal. De aici, văd toată așezarea, cu toate satele ei, unele cocoțate până pe coastele Munților Căpățânii. Bisericile sunt ca niște hulubițe albe, gata să-și ia zborul. E o țesătură fascinantă de sălcii spuzite cu verde, zarzări înfloriți, acoperișuri roșii și păduri adunate, spre nord, sub creasta stâncoasă și încă înzăpezită a Builei-Vânturarița. Îmi revin în minte cuvintele lui Nicu Dincă „înainte nu aveam nimic” și mă gândesc la cei care, din rea-credință sau din miopie, dau la o parte România asta, care a crescut în ultimii 20 de ani cât alții într-o mie, și țin cu tot dinadinsul să vadă numai sărăcie și neputință. Dincolo de atâtea scandaluri publice, de stupiditatea sau lăcomia unor lideri politici, țara a mers înainte, ajutată din plin de zecile de miliarde de euro oferite de Uniunea Europeană, bani care se regăsesc în utilități și în nivelul de trai. Cine nu-i convins să dea o fugă până la Păușești-Măglași.
