– Uimitor, câte lucruri bune au fost făcute în România pentru turism, cu ajutorul banilor europeni. Turnu Severin, un loc plin de vestigii milenare, a fost amenajat cu atâta inspirație și talent, încât vizitatorii au prilejul să cunoască istoria glorioasă a orașului „în direct” –
Parcul arheologic – minuni cu fonduri europene

Locurile acestea dunărene sunt scăldate într-o lumină meridională, care te face să te simți pe malul fluviului ca pe un țărm de mare. Și vegetația concură la această senzație de climat aproape mediteranean. E de ajuns să privești tufele de smochin din grădinile orașului sau pe cele de scumpie, de pe versanții abrupți ai dealurilor dimprejur. Șesul oltenesc se oprește aici, la picioarele Carpaților, care coboară să se răcorească de arșița verii în apele fluviului.
Severinul a fost dintotdeauna un oraș de frontieră. Un loc de trecere, o vamă. Un spațiu care a reunit militari, funcționari și comercianți. O intersectare și o confruntare a semințiilor, care au ajuns apoi să conviețuiască. Bogăția de urme ale epocilor istorice este expusă în vitrinele „Muzeului Regiunii Porților de Fier”, situat pe malul înalt al fluviului. Nu știu cum arăta parcul înainte de reabilitare, dar acum arată ca parcurile din orice oraș occidental. Cu fondurile europene, aici au fost făcute minuni. Clădirea a fost renovată. Aleile sunt pavate, mărginite de trandafiri înfloriți; iarba verde, irigată. Din loc în loc, sunt panouri cu informații istorice, un lift nou-nouț așteaptă să fie utilizat. Pe acolo, turiștii vor coborî într-o zi chiar pe malul Dunării, unde se află singurul picior al Podului lui Traian. Vestigiul este supus în prezent unor temeinice lucrări de conservare. Fugiți din casă ca urmare a ridicării restricțiilor de circulație decise de autorități din cauza crizei sanitare, românii au pornit la drum cu entuziasm și sete de cunoaștere. S-au uitat pe hărți electronice, au făcut trasee, iar mulți dintre ei au ales să treacă și pe la Drobeta-Turnu Severin, să viziteze zona istorică. O familie din Cluj-Napoca a tras mașina chiar pe malul Dunării, sub faleză, în apropierea vestigiilor romane. Ei merg în Grecia, dar băiețelul lor a ținut neapărat să vadă pe viu ce a mai rămas din podul construit după planurile celebrului arhitect Apolodor din Damasc.
Cimentul roman

Am putea spune că istoria poporului român a început cu un pod, cu podul construit între 103 și 105 e.n., la ordinul împăratului Traian, pentru a-și aduce trupele în Dacia, ca să-l înfrunte încă o dată pe mândrul rege Decebal. Misiunea construirii podului a fost încredințată lui Apolodor din Damasc, un arhitect greco-sirian. Pentru a face posibile lucrările, arhitectul a cerut ca Dunărea să fie deviată parțial, printr-un canal săpat pe malul drept, pe teritoriul actual al Serbiei. Inginerii romani au folosit și un sistem de pompe pentru a drena apa. Pietrele necesare postamentului și picioarelor înfipte în matca fluviului le-au tăiat de pe dealurile abrupte din apropiere. Trunchiurile de stejar, le-au luat din pădurile nesfârșite. Doar cimentul a fost adus din Italia, dintr-o carieră din muntele Vezuviu, romanii fiind primii în istorie care au inventat acest material de construcție, utilizând și cenușa vulcanică. Cimentul roman a dovedit o uluitoare rezistență. De aceea, cărămizile și pietrele folosite la construirea podului au rezistat până azi, bine legate, indestructibile. După ce podul a fost gata – o construcție uimitoare la vremea aceea, ducându-i-se vestea în tot imperiul – împăratul Traian a declanșat cel de-al doilea război dacic. Deznodământul îl știm. Columna ridicată la Roma pentru celebrarea victoriei a fost proiectată tot de Apolodor, ajuns faimos în toată lumea romană. Colaborarea de mai târziu, cu un alt împărat, Hadrian, i-a fost, pare-se, fatală, fiindcă ar fi luat în râs niște planuri arhitecturale „auguste” pentru construirea unui templu al lui Venus. Tot Hadrian a fost cel care a ordonat ca podul să fie distrus pentru a nu fi folosit de barbarii invadatori. Focul a distrus ceea ce a mai rămas din structura de lemn, iar fluviul a înghițit picioarele din piatră. Pe la jumătatea sec. XIX, când apele Dunării au scăzut foarte mult, din cauza secetei, au ieșit la iveală pilonii. Doi dintre aceștia au fost eliminați, pentru a ușura navigația. Apele au acoperit din nou picioarele podului, rămânând numai două la suprafață: unul pe malul românesc, altul pe malul sârbesc.
Paharul cu bragă

La Turnu Severin, instalațiile industriale și portuare moderne se învecinează cu vestigiile de acum două milenii. Aici, un morman de pietre antice, dincolo, o punte metalică întinsă spre un vapor cu pete de rugină. Calea ferată trece la numai câțiva metri de piciorul ruinat al podului. Las în urmă acest talmeș-balmeș de timpuri și urc din nou pe faleză. Mă strecor pe străduțe drepte, ca trase cu rigla. E pace și lumină în curțile caselor, unele vechi și mărețe, case de negustori de la Dunăre. Soarele încinge tot mai tare. Știu că există în oraș o familie de bragagii, Oprescu-Bairam, dar cum să ajung la ei, prin labirintul ăsta de străduțe? Întreb o femeie care tocmai iese dintr-o biserică. Mă îndrumă la piața agro-alimentară a orașului. Ajung acolo și găsesc un chioșc închis. Oare sâmbăta bragagiii nu-și servesc clienții? Mi-e tot mai sete, am gura uscată, tânjesc abitir după un pahar cu bragă. Băutura rece și acrișoară nu numai că mi-ar astâmpăra setea, dar ar completa și percepția senzorială a Severinului, după priveliștile dunărene, foșnetul de mătase al apei, mirosul tufelor de glicină și porozitatea străveche a ruinelor. De la piață, sunt îndrumat la o altă adresă. Umblu iar pe străzile drepte. E tot mai cald și paharul cu bragă rece pe nicăieri. Întreb în stânga, în dreapta, nimeni nu știe adresa exactă. În cele din urmă, o bătrânică grăbită întinde, din mers, mâna dreaptă și îmi arată o ferestruică. „Acolo e”. Lângă fereastră se află o ușă, prin crăpătura căreia zăresc câțiva bărbați așezați la o masă și care se uită la un meci de fotbal. Imediat, în cadrul ușii apare o femeie cu un șorțuleț roșu. Îmi întinde paharul cu bragă rece, zâmbind. Îl sorb și mai cer. Are un gust minunat ! Băutura asta a ajuns la nord de Dunăre, după ce turcii și-au întins în Balcani ultimul lor imperiu. Originea ei ar fi însă de mai departe, din Asia. I se mai spune și „băutura sultanilor”. Pe femeia cu șorțuleț o cheamă Domnica Oprescu, dar ea provine din familia Bairam, sosită din Albania, cu peste o sută de ani în urmă. Pe la 1900, un albanez, bunicul Domnicăi, a ales să se stabilească pe malul Dunării și să vândă bragă lumii pestrițe care muncea în port. S-or fi dedulcit cu băutura asta și țăranii coborâți din Munții Mehedinților de pe la Izverna și Ponoare, curioși să afle dacă e mai răcoritoare decât jintița, o băutură obținută din fierberea zerului. Afacerea cu bragă a dăinuit până azi, chiar dacă în timpul regimului comunist, ai lui Bairam au avut de suferit. Urgia a trecut, meșteșugul lor a rămas. Domnica mă îmbie și cu un cornet cu înghețată de casă. Plătesc și revin în labirintul de străzi înguste din Severin. Aici nu te poți rătăci niciodată: oricare drum te scoate direct la liman. Limanul Dunării.