Misterioasele mingi de piatră de la Skara Brae

În iarna anului 1850, o furtună teribilă s-a abătut asupra arhipelagului Orkney, din Scoţia, de­vastând insulele şi ducând la moartea a două sute de persoane. Însă ea a mai avut un efect: a scos la iveală un mister extraordinar. În vârful unei coline numite Skara Brae, vijelia a scos parţial la iveală câteva case din piatră de formă circulară, ce păreau foarte vechi şi despre a căror existenţă nimeni nu avusese habar. Curioşi, localnicii au început să sape prin jurul caselor, încercând să-şi dea seama cui aparţinuseră şi dacă înăuntru se mai găseau obiecte. După o vre­me, dezamăgiţi că nu descope­ri­seră nicio comoară, au renunţat. De-a lungul anilor care au urmat, s-au mai găsit, însă, câţiva cău­tători amatori care să dea târ­coale locuinţelor din piatră. De la unul din ei a aflat despre exis­tenţa lor şi profesorul V. Gordon Childe, de la Universitatea din Edinbourgh, care a decis, îm­pre­ună cu echipa lui de arheologi, să meargă la faţa locului şi să vadă despre ce era vorba. Curând, du­pă demararea săpă­turilor siste­matice, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că locuinţele de piatră de la Skara Brae aparțineau, de fapt, unei așezări locuite cu apro­­­ximaţie între 3180 î.e.n. şi 2500 î.e.n., deci înainte de construirea Stonehenge-ului şi a Ma­rilor Pi­ramide din Egipt! În total, arheo­logii au scos la lumină zece astfel de case, apropiate unele de ce­lelalte şi întărite cu valuri de pământ, care jucau şi rolul de barieră termică. În interiorul locuinţelor s-au găsit şeminee din piatră, dar şi diferite piese de mo­bilier, realizate tot din piatră sau lemn: paturi, dula­puri de vase, şifoniere, scaune, mese, cufere etc. Acest înalt nivel de confort i-a uluit pe cercetători, însă ei au rămas de-a dreptul muţi de uimire, când au constatat că fiecare căsuţă era prevăzută cu un sistem sofisticat de canalizare, cu ţevi prin care, pe de o parte, locatarii aveau la dispoziţie apă curentă captată dintr-un izvor, iar pe de altă parte, aveau câte o toaletă interioară, separată de restul spaţiului cu ajutorul unui perete din chirpici, o toaletă din care murdăria era evacuată cu ajutorul apei şi deversată în mare! Şi totul era atât de bine conservat, încât par­că nici nu ţi-ar fi venit să crezi că trecuseră milenii de când pământul îngropase satul! S-au născut o gră­madă de întrebări: cum fuseseră capabili „pri­mi­tivii” din Orkney de asemenea rafinamente teh­no­lo­gice?! Ce s-a întâmplat în viaţa satului, de locuitorii l-au părăsit brusc? Graba în care familiile au plecat din căsuţe e pusă în evidenţă de faptul că pe ma­joritatea meselor tocmai fusese aşezată mâncarea, iar în inventarul locuinţelor există obiecte de mare valoare pentru epoca respectivă, astfel că n-ar fi fost aban­do­nate decât în cazul unei amenințări: unelte con­fecţionate din piatră, os şi coarne de cerb, us­ten­sile casnice din os inclusiv de balenă, cât şi bi­juterii executate cu o excepţională măiestrie. Pe lângă toate acestea, în căsuţe s-a mai găsit şi o can­titate uriaşă de vase din ceramică de diverse dimen­siuni şi cu diverse utilizări, bucăţi de ocru (se bănu­ieşte că acest pigment era folosit la pictura cor­porală), cât şi o bucată de sfoară, unica desco­perită vreodată, perfect conservată într-un sit datând din neolitic!

Însă lucrul care i-a încurcat cel mai mult pe ar­heologi – cea mai mare dintre enigmele de la Skara Brae – este pre­zen­ţa, în sat, a unui nu­măr impresio­nant de mingi din piatră, al căror rost nimeni nu a reuşit să-l descifreze nici până în prezent. Ar­­tefactele aces­tea au dimensiunile aproximative ale unei mingi de baseball, unele sunt perfect rotunde, altele sunt pu­ţin alungite, unele prezintă nişte incizii mis­terioase, extrem de complexe, pe întreaga lor su­prafaţă, iar altele sunt prevăzute cu nişte pro­tu­beranţe, având diverse dispuneri şi diverse forme, in­clusiv unele perfect geometrice. Cum au fost rea­li­zate aceste mingi? Nivelul detaliilor şi calitatea exe­cuţiei indică întrebuinţarea unor instrumente cu mult superioare „ba­nalelor” unelte din piatră, care, în mod tradiţio­nal, se consideră că existau în acea epocă. Şi, aşa cum spuneam, la ce foloseau aceste bile, care au fost găsite, fru­mos aşezate, peste tot prin sat? Au fost emise multe teorii: că erau gre­u­tăţi pentru plasele de pes­cuit, că erau greutăţi stan­dardizate pentru aşa-zisele „cân­tare” neolitice utili­zate de co­mer­ci­anţi, că erau ele în­sele nişte unelte misterioase, între­buinţate poate la confecţio­na­rea de mărgele, că erau obiecte fo­losite în cadrul unor ri­tua­luri ma­gice sau instrumente pentru pre­zi­cerea viito­rului, că erau role cu care se trans­portau blocuri mari de pia­tră, pentru construcţia monu­men­telor megali­tice… dar nici una nu a putut să fie validată. Cea mai in­teresantă dintre supoziţii este însă următoarea: că bilele sunt, de fapt, niște solide pla­tonice, adică acele poliedre sime­tri­ce, aduse pentru întâia dată în dis­cuţie de Platon. În cartea sa „Tima­ios”, marele filosof grec a explicat că acestea sunt cele cinci forme ca­re stau la baza materiei, iar informaţiile cu privire la ele au ca sursă… Atlantida. Dacă teoria aceasta e corectă, înseamnă că descoperirea min­gilor de piatră de la Skara Brae e de o importanţă incredibilă: oa­me­nii din neolitic înţelegeau aceste concepte geome­trice şi matematice sofisticate cu un mileniu înainte ca Platon să le descrie pentru întâia dată în istoria cu­nos­cută! În încercarea de a elucida enigma, o echi­pă de oameni de ştiinţă a realizat copii 3D ale min­gilor de piatră de la Skara Brae. Cercetătorii n-au obţinut răspunsuri concrete cu privire la scopul lor, însă şi-au dat seama că mingile de piatră au fost pre­lucrate şi modificate în mod repetat, probabil pe parcursul vieţii mai multor generaţii.

Enigmaticul manuscris din cupru

În 1947, un băieţel din regiunea Qumran, de lângă Ierusalim, a pornit cu caprele la păscut, într-o zonă din apropierea Mării Moarte. La un moment dat, una dintre capre s-a rătăcit de turmă şi băieţelul a plecat în căutarea ei. Pașii l-au dus către una dintre peşterile scobite în dealurile stâncoase, unde a găsit şi capra, dar şi un tezaur care ulterior a ajuns să fie denumit generic „Manus­cri­sele de la Marea Moar­tă”. Epo­­peea acestor manuscrise este cunos­cută, deci nu vom insista asupra ei. Ceea ce puţini ştiu, însă, este că în cursul uneia dintre expediţiile arheologice ulterioare, mai exact pe 14 martie 1952, o echipă de cer­cetători francezi care examina „Peştera 3”, în care fuseseră deja identificate pai­spre­­zece ma­nuscrise de la Marea Moartă, a mai făcut o desco­pe­rire extraor­dinară: un manuscris din metal. În vreme ce restul documentelor fuseseră scrise pe piele, pe pergament sau pe papirus, acesta era scris pe o foaie de cupru care, de-a lungul mileniilor, se corodase foarte mult, dar era încă întreagă. Procesul de des­făşurare a manuscrisului ce fusese rulat cu grijă a durat mai mulţi ani şi a presupus un efort fantastic, în termeni de răbdare şi de migală. În cele din urmă, s-a cons­tatat că, de fapt, foaia ma­nus­crisului era alcă­tuită din două secţiuni, care fuseseră alipite cu măies­trie, totalizând o lungime de 2 metri şi 43,8 centi­metri. Dar oamenii de ştiinţă au mai remarcat o anomalie: dacă manuscrisele de la Ma­rea Moartă au fost redac­tate în ebraica literară tra­diţională, „Ma­nus­crisul din Cupru” a fost formulat într-o variantă a ebraicii similară cu limba Mişna, adică limba în care a fost redactat Talmudul, textul central al iudais­mului rabinic, din loc în loc fiind inserate şi grupuri de câte două sau trei litere gre­ceşti. Pe măsură ce textul a început să fie tradus, s-a ajuns la concluzia că şi conţinutul „Manus­cri­sului din Cupru” este tot… o ciudăţenie: nu e vorba de o lucrare literară, ca în cazul manuscriselor de la Marea Moartă, ci de o listă a locurilor de pe ac­tualul teritoriu al statului Israel, unde sunt ascunse mai multe comori fabuloase, conţinând cantităţi impre­sio­nante de aur, argint, pietre preţioase, cât şi obiecte religioase sacre. (În interpretarea unor cercetători, ar fi vorba chiar de legendarul „Chivot al Legă­mân­tului” şi de autenticul „Tabernacol al lui Moise”!). În total, lista, ce pare a fi un soi de in­ventar, indică locurile unde au fost ascunse 63 de comori. Fiecare intrare de pe listă e „prevăzută” cu descrieri precise ale ascunzătorilor, inclusiv detalii topografice, adân­cimile la care au fost îngropate în pământ comorile, cât şi conţinutul lor. De exemplu: „La cincisprezece coţi distanţă de partea din faţă a porţii din est se află un rezervor de apă. Zece talanţi sunt ascunşi în canalul care aduce apa în rezervor. Şase sute de bucăţi (n. red. echi­va­lentul antic al lin­gourilor) de argint se găsesc sub capătul ascuţit al bolovanului de lângă zidul de est al rezervorului. Intrarea în rezervor se află sub lespedea mare de la prag.” Dacă luăm în considerare că „talantul” este o veche unitate de măsură a greu­tă­ţii, echivalentul a aproximativ 33 de kilograme (deşi există oameni de ştiinţă care susţin că valoarea unui „talant” este mult mai mare), reiese că doar totalul cantităţilor de metale preţioase se ridică la minimum 160 de tone, deci la o valoare monetară de peste 3 trilioane de dolari!

Dar în ce scop a fost alcătuit acest inventar? Care a fost sursa bogăţiilor şi de ce lista a fost as­cunsă într-o peşteră? Teorii sunt multe! Unii spe­cialişti sunt de părere că bogăţiile au aparţinut co­mu­ni­tăţii evreieşti şi că ele au fost îngropate, pen­­tru a fi protejate, în 132 e.n., când Shi­mon Bar Kohba a ini­ţiat „Re­vol­ta lui Bar Kohba” împotriva ocu­­panţilor ro­mani. Alţii consideră că te­za­urul, în integralitatea lui, a aparţinut Pri­mului Templu al lui Solomon şi a fost pus la adăpost înainte ca Templul să fie distrus, în 586 î.e.n., de Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului. În fine, alţi specialiști sunt convinşi că tezaurul a aparţinut celui de-al Doilea Templu, care a fost construit între 516 î.e.n. şi 70 e.n., presu­pu­nându-se că „Manus­cri­sul din Cupru” reprezintă inventarul odoa­relor. În orice caz, nimeni nu ştie care e ade­vărul, iar dezbaterile pe acest subiect conti­nuă şi în prezent.

Întrebarea care se pune în final este ur­mă­toarea: dacă există asemenea comori şi instrucţiuni atât de clare privind locurile un­de sunt ascunse, de ce nu s-a găsit nimeni care să le caute? S-a găsit! Mulţi arheologi, dar şi aventurieri au încercat de-a lungul anilor să dea de urma acestui tezaur nepreţuit. Cu toţii au eşuat. Cauza? Indiciile cu privire la locali­zarea comorilor au o formulare „fără început”. La partea iniţială din textul fiecărei intrări de pe listă, partea care stabileşte locul iniţial unde trebuie să ajungi s-a renunţat, fiind păstrate doar indicaţiile ulterioare. Inclusiv arheologul englez John Allegro, specialist în manuscrisele de la Marea Moartă şi traducător al „Manuscrisului din Cupru”, a încercat să găsească tezaurul: în 1962, el a iniţiat o expediţie de amploare şi de durată, al cărei scop a fost acela de a realiza o cercetare riguroasă a ascunzătorilor, dar rezultatul a fost… eşec total.

Ultima tentativă de recuperare a miticelor co­mori descrise în Manuscrisul de Cupru îi aparţine lui Jim Barfield, un american în vârstă de 66 de ani, fost investigator criminalist în cadrul „Departa­mentului de Pompieri” din Lawton, Oklahoma, de unde a ieşit la pensie în 2005. Jim Barfield a iniţiat „Proiectul Manuscrisul din Cupru 2020”, susţinând că a găsit o nouă interpretare a textului, în baza căreia a iden­tificat fără dubiu misterioasa locaţie a tezaurului. Bar­field arată că a luat legătura cu autorităţile israe­liene, care iniţial s-ar fi arătat încântate de colabo­rarea propusă în vederea unor săpături arheologice. Mai mult, Barfield spune că, în urma unor teste in situ, cu aparatură de detecţie performantă, ar fi ob­ţinut date extraordinare, ce confirmă prezenţa me­ta­lelor preţioase în locul calculat de el. Dar din motive neînţelese, autorităţile locale au stopat cercetările.

Desigur, există şi oameni de ştiinţă care îl con­testă pe Jim Barfield şi noua lui interpretare pentru textul „Manuscrisului din Cupru”, pe motiv că ame­ricanul nu are pregătire de specialitate. De asemenea, alte voci susţin că „Proiectul Manuscrisul din Cupru 2020” nu are nicio valoare, întrucât tezaurul nu mai există de mult. Şi pe această temă, teoriile sunt multiple: tezaurul ar fi fost recuperat de evrei după plecarea romanilor sau ar fi fost găsit şi prădat fie de hoţii de comori, fie de Cavalerii Templieri.

Rămâne de văzut dacă arheologii israelieni vor continua săpăturile în locul indicat de Jim Barfield şi dacă vor găsi acolo ceva. În caz contrar, enigma „Ma­nuscrisului din Cupru” se va păstra vie în min­ţile specialiştilor şi ale pasionaţilor de istorie, con­tinuând să-şi aştepte dezlegarea.

Dacii din Vindolanda

Cititorii fideli ai „Formulei AS” îşi amintesc, cu si­gu­ran­ţă, că în toamna anului 2008, echi­pa de reporteri ai revistei a rea­lizat o expediţie din seria „pe urmele da­cilor”, în Marea Brita­nie. Ca rezultat al celor câteva săp­tămâni de docu­men­tare, regre­tatul nostru coleg Bog­dan Lupes­cu, a publicat un articol de ex­cep­ție, „Dacii de la capătul lumii”, în care arăta cât de importantă a fost prezenţa dacilor ca apărători ai gra­nițelor vestice ale imperiului ro­­man, dar și faptul că mulți din­tre ei s-au stabilit de­finitiv la Vin­do­landa, din actuala regiune bri­tanică Northum­bria, înte­mein­du-și acolo familii. În prezent, în uriaşul sit arheologic de la Vin­dolanda, săpăturile con­ti­nuă şi iată că la finele lunii Iunie, cerce­tă­torii au făcut o descoperire incitantă: în timpul ex­ca­vaţiilor de sub podeaua unei structuri da­tând din secolul IV e.n., au găsit o placă din gresie (16 cm x 31,5 cm), pe care a fost săpată o scenă având în prim­-plan silueta unui bărbat. Descrierea oficială a scenei este ur­mătoarea: pe placă este „săpat” un băr­bat gol, care poartă pe cap o ciudată piesă triun­ghiu­lară. Bărbatul ţine în mână o suliţă şi stă în faţa unui cal de mici dimensiuni (sau a unui măgar). Arheo­logul Marta Alberti a explicat: „Goli­ciu­nea bărbatului ne arată că probabil el este un zeu, nu un simplu ca­valerist. (…) În mâ­na stângă ţine o su­liţă, un atri­but co­mun al ze­ului răz­bo­iului, Marte. În schimb, când îi priveşti capul, cele două structuri a­proape cir­culare ar putea fi identi­fi­cate ca aripi: un atri­but comun al lui Mercur, zeul că­lă­toriilor. Caii şi măgarii sunt şi ei asociaţi adesea cu Mercur, în calitatea lui de pro­tector al călă­torilor.” Ar rezulta, aşadar, un soi de zeu hibrid, ce combină ele­men­te ca­racteristice lui Marte şi Mercur… Mai logică pare inter­pre­­tarea unor persoane care, la adă­postul ano­nimatului, s-au ex­primat în mod neo­ficial în mediul online, ară­tând că, după părerea lor, go­liciunea perso­najului e dis­cu­ta­bilă, că „pie­sa” ciudată de pe cap ar putea să fie, de fapt, re­pre­zen­tarea unei căciuli, iar că su­liţa arată mai cu­rând a toiag, ele­mente fun­da­men­tale care alcătu­iesc mai de­gra­bă o ima­gine cu ca­rac­ter pastoral, speci­fică daci­lor: dacii trimiși ca paz­nici de graniță în fortul de la Vindo­landa.