
În iarna anului 1850, o furtună teribilă s-a abătut asupra arhipelagului Orkney, din Scoţia, devastând insulele şi ducând la moartea a două sute de persoane. Însă ea a mai avut un efect: a scos la iveală un mister extraordinar. În vârful unei coline numite Skara Brae, vijelia a scos parţial la iveală câteva case din piatră de formă circulară, ce păreau foarte vechi şi despre a căror existenţă nimeni nu avusese habar. Curioşi, localnicii au început să sape prin jurul caselor, încercând să-şi dea seama cui aparţinuseră şi dacă înăuntru se mai găseau obiecte. După o vreme, dezamăgiţi că nu descoperiseră nicio comoară, au renunţat. De-a lungul anilor care au urmat, s-au mai găsit, însă, câţiva căutători amatori care să dea târcoale locuinţelor din piatră. De la unul din ei a aflat despre existenţa lor şi profesorul V. Gordon Childe, de la Universitatea din Edinbourgh, care a decis, împreună cu echipa lui de arheologi, să meargă la faţa locului şi să vadă despre ce era vorba. Curând, după demararea săpăturilor sistematice, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că locuinţele de piatră de la Skara Brae aparțineau, de fapt, unei așezări locuite cu aproximaţie între 3180 î.e.n. şi 2500 î.e.n., deci înainte de construirea Stonehenge-ului şi a Marilor Piramide din Egipt! În total, arheologii au scos la lumină zece astfel de case, apropiate unele de celelalte şi întărite cu valuri de pământ, care jucau şi rolul de barieră termică. În interiorul locuinţelor s-au găsit şeminee din piatră, dar şi diferite piese de mobilier, realizate tot din piatră sau lemn: paturi, dulapuri de vase, şifoniere, scaune, mese, cufere etc. Acest înalt nivel de confort i-a uluit pe cercetători, însă ei au rămas de-a dreptul muţi de uimire, când au constatat că fiecare căsuţă era prevăzută cu un sistem sofisticat de canalizare, cu ţevi prin care, pe de o parte, locatarii aveau la dispoziţie apă curentă captată dintr-un izvor, iar pe de altă parte, aveau câte o toaletă interioară, separată de restul spaţiului cu ajutorul unui perete din chirpici, o toaletă din care murdăria era evacuată cu ajutorul apei şi deversată în mare! Şi totul era atât de bine conservat, încât parcă nici nu ţi-ar fi venit să crezi că trecuseră milenii de când pământul îngropase satul! S-au născut o grămadă de întrebări: cum fuseseră capabili „primitivii” din Orkney de asemenea rafinamente tehnologice?! Ce s-a întâmplat în viaţa satului, de locuitorii l-au părăsit brusc? Graba în care familiile au plecat din căsuţe e pusă în evidenţă de faptul că pe majoritatea meselor tocmai fusese aşezată mâncarea, iar în inventarul locuinţelor există obiecte de mare valoare pentru epoca respectivă, astfel că n-ar fi fost abandonate decât în cazul unei amenințări: unelte confecţionate din piatră, os şi coarne de cerb, ustensile casnice din os inclusiv de balenă, cât şi bijuterii executate cu o excepţională măiestrie. Pe lângă toate acestea, în căsuţe s-a mai găsit şi o cantitate uriaşă de vase din ceramică de diverse dimensiuni şi cu diverse utilizări, bucăţi de ocru (se bănuieşte că acest pigment era folosit la pictura corporală), cât şi o bucată de sfoară, unica descoperită vreodată, perfect conservată într-un sit datând din neolitic!
Însă lucrul care i-a încurcat cel mai mult pe arheologi – cea mai mare dintre enigmele de la Skara Brae – este prezenţa, în sat, a unui număr impresionant de mingi din piatră, al căror rost nimeni nu a reuşit să-l descifreze nici până în prezent. Artefactele acestea au dimensiunile aproximative ale unei mingi de baseball, unele sunt perfect rotunde, altele sunt puţin alungite, unele prezintă nişte incizii misterioase, extrem de complexe, pe întreaga lor suprafaţă, iar altele sunt prevăzute cu nişte protuberanţe, având diverse dispuneri şi diverse forme, inclusiv unele perfect geometrice. Cum au fost realizate aceste mingi? Nivelul detaliilor şi calitatea execuţiei indică întrebuinţarea unor instrumente cu mult superioare „banalelor” unelte din piatră, care, în mod tradiţional, se consideră că existau în acea epocă. Şi, aşa cum spuneam, la ce foloseau aceste bile, care au fost găsite, frumos aşezate, peste tot prin sat? Au fost emise multe teorii: că erau greutăţi pentru plasele de pescuit, că erau greutăţi standardizate pentru aşa-zisele „cântare” neolitice utilizate de comercianţi, că erau ele însele nişte unelte misterioase, întrebuinţate poate la confecţionarea de mărgele, că erau obiecte folosite în cadrul unor ritualuri magice sau instrumente pentru prezicerea viitorului, că erau role cu care se transportau blocuri mari de piatră, pentru construcţia monumentelor megalitice… dar nici una nu a putut să fie validată. Cea mai interesantă dintre supoziţii este însă următoarea: că bilele sunt, de fapt, niște solide platonice, adică acele poliedre simetrice, aduse pentru întâia dată în discuţie de Platon. În cartea sa „Timaios”, marele filosof grec a explicat că acestea sunt cele cinci forme care stau la baza materiei, iar informaţiile cu privire la ele au ca sursă… Atlantida. Dacă teoria aceasta e corectă, înseamnă că descoperirea mingilor de piatră de la Skara Brae e de o importanţă incredibilă: oamenii din neolitic înţelegeau aceste concepte geometrice şi matematice sofisticate cu un mileniu înainte ca Platon să le descrie pentru întâia dată în istoria cunoscută! În încercarea de a elucida enigma, o echipă de oameni de ştiinţă a realizat copii 3D ale mingilor de piatră de la Skara Brae. Cercetătorii n-au obţinut răspunsuri concrete cu privire la scopul lor, însă şi-au dat seama că mingile de piatră au fost prelucrate şi modificate în mod repetat, probabil pe parcursul vieţii mai multor generaţii.
Enigmaticul manuscris din cupru
În 1947, un băieţel din regiunea Qumran, de lângă Ierusalim, a pornit cu caprele la păscut, într-o zonă din apropierea Mării Moarte. La un moment dat, una dintre capre s-a rătăcit de turmă şi băieţelul a plecat în căutarea ei. Pașii l-au dus către una dintre peşterile scobite în dealurile stâncoase, unde a găsit şi capra, dar şi un tezaur care ulterior a ajuns să fie denumit generic „Manuscrisele de la Marea Moartă”. Epopeea acestor manuscrise este cunoscută, deci nu vom insista asupra ei. Ceea ce puţini ştiu, însă, este că în cursul uneia dintre expediţiile arheologice ulterioare, mai exact pe 14 martie 1952, o echipă de cercetători francezi care examina „Peştera 3”, în care fuseseră deja identificate paisprezece manuscrise de la Marea Moartă, a mai făcut o descoperire extraordinară: un manuscris din metal. În vreme ce restul documentelor fuseseră scrise pe piele, pe pergament sau pe papirus, acesta era scris pe o foaie de cupru care, de-a lungul mileniilor, se corodase foarte mult, dar era încă întreagă. Procesul de desfăşurare a manuscrisului ce fusese rulat cu grijă a durat mai mulţi ani şi a presupus un efort fantastic, în termeni de răbdare şi de migală. În cele din urmă, s-a constatat că, de fapt, foaia manuscrisului era alcătuită din două secţiuni, care fuseseră alipite cu măiestrie, totalizând o lungime de 2 metri şi 43,8 centimetri. Dar oamenii de ştiinţă au mai remarcat o anomalie: dacă manuscrisele de la Marea Moartă au fost redactate în ebraica literară tradiţională, „Manuscrisul din Cupru” a fost formulat într-o variantă a ebraicii similară cu limba Mişna, adică limba în care a fost redactat Talmudul, textul central al iudaismului rabinic, din loc în loc fiind inserate şi grupuri de câte două sau trei litere greceşti. Pe măsură ce textul a început să fie tradus, s-a ajuns la concluzia că şi conţinutul „Manuscrisului din Cupru” este tot… o ciudăţenie: nu e vorba de o lucrare literară, ca în cazul manuscriselor de la Marea Moartă, ci de o listă a locurilor de pe actualul teritoriu al statului Israel, unde sunt ascunse mai multe comori fabuloase, conţinând cantităţi impresionante de aur, argint, pietre preţioase, cât şi obiecte religioase sacre. (În interpretarea unor cercetători, ar fi vorba chiar de legendarul „Chivot al Legământului” şi de autenticul „Tabernacol al lui Moise”!). În total, lista, ce pare a fi un soi de inventar, indică locurile unde au fost ascunse 63 de comori. Fiecare intrare de pe listă e „prevăzută” cu descrieri precise ale ascunzătorilor, inclusiv detalii topografice, adâncimile la care au fost îngropate în pământ comorile, cât şi conţinutul lor. De exemplu: „La cincisprezece coţi distanţă de partea din faţă a porţii din est se află un rezervor de apă. Zece talanţi sunt ascunşi în canalul care aduce apa în rezervor. Şase sute de bucăţi (n. red. echivalentul antic al lingourilor) de argint se găsesc sub capătul ascuţit al bolovanului de lângă zidul de est al rezervorului. Intrarea în rezervor se află sub lespedea mare de la prag.” Dacă luăm în considerare că „talantul” este o veche unitate de măsură a greutăţii, echivalentul a aproximativ 33 de kilograme (deşi există oameni de ştiinţă care susţin că valoarea unui „talant” este mult mai mare), reiese că doar totalul cantităţilor de metale preţioase se ridică la minimum 160 de tone, deci la o valoare monetară de peste 3 trilioane de dolari!
Dar în ce scop a fost alcătuit acest inventar? Care a fost sursa bogăţiilor şi de ce lista a fost ascunsă într-o peşteră? Teorii sunt multe! Unii specialişti sunt de părere că bogăţiile au aparţinut comunităţii evreieşti şi că ele au fost îngropate, pentru a fi protejate, în 132 e.n., când Shimon Bar Kohba a iniţiat „Revolta lui Bar Kohba” împotriva ocupanţilor romani. Alţii consideră că tezaurul, în integralitatea lui, a aparţinut Primului Templu al lui Solomon şi a fost pus la adăpost înainte ca Templul să fie distrus, în 586 î.e.n., de Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului. În fine, alţi specialiști sunt convinşi că tezaurul a aparţinut celui de-al Doilea Templu, care a fost construit între 516 î.e.n. şi 70 e.n., presupunându-se că „Manuscrisul din Cupru” reprezintă inventarul odoarelor. În orice caz, nimeni nu ştie care e adevărul, iar dezbaterile pe acest subiect continuă şi în prezent.
Întrebarea care se pune în final este următoarea: dacă există asemenea comori şi instrucţiuni atât de clare privind locurile unde sunt ascunse, de ce nu s-a găsit nimeni care să le caute? S-a găsit! Mulţi arheologi, dar şi aventurieri au încercat de-a lungul anilor să dea de urma acestui tezaur nepreţuit. Cu toţii au eşuat. Cauza? Indiciile cu privire la localizarea comorilor au o formulare „fără început”. La partea iniţială din textul fiecărei intrări de pe listă, partea care stabileşte locul iniţial unde trebuie să ajungi s-a renunţat, fiind păstrate doar indicaţiile ulterioare. Inclusiv arheologul englez John Allegro, specialist în manuscrisele de la Marea Moartă şi traducător al „Manuscrisului din Cupru”, a încercat să găsească tezaurul: în 1962, el a iniţiat o expediţie de amploare şi de durată, al cărei scop a fost acela de a realiza o cercetare riguroasă a ascunzătorilor, dar rezultatul a fost… eşec total.
Ultima tentativă de recuperare a miticelor comori descrise în Manuscrisul de Cupru îi aparţine lui Jim Barfield, un american în vârstă de 66 de ani, fost investigator criminalist în cadrul „Departamentului de Pompieri” din Lawton, Oklahoma, de unde a ieşit la pensie în 2005. Jim Barfield a iniţiat „Proiectul Manuscrisul din Cupru 2020”, susţinând că a găsit o nouă interpretare a textului, în baza căreia a identificat fără dubiu misterioasa locaţie a tezaurului. Barfield arată că a luat legătura cu autorităţile israeliene, care iniţial s-ar fi arătat încântate de colaborarea propusă în vederea unor săpături arheologice. Mai mult, Barfield spune că, în urma unor teste in situ, cu aparatură de detecţie performantă, ar fi obţinut date extraordinare, ce confirmă prezenţa metalelor preţioase în locul calculat de el. Dar din motive neînţelese, autorităţile locale au stopat cercetările.
Desigur, există şi oameni de ştiinţă care îl contestă pe Jim Barfield şi noua lui interpretare pentru textul „Manuscrisului din Cupru”, pe motiv că americanul nu are pregătire de specialitate. De asemenea, alte voci susţin că „Proiectul Manuscrisul din Cupru 2020” nu are nicio valoare, întrucât tezaurul nu mai există de mult. Şi pe această temă, teoriile sunt multiple: tezaurul ar fi fost recuperat de evrei după plecarea romanilor sau ar fi fost găsit şi prădat fie de hoţii de comori, fie de Cavalerii Templieri.
Rămâne de văzut dacă arheologii israelieni vor continua săpăturile în locul indicat de Jim Barfield şi dacă vor găsi acolo ceva. În caz contrar, enigma „Manuscrisului din Cupru” se va păstra vie în minţile specialiştilor şi ale pasionaţilor de istorie, continuând să-şi aştepte dezlegarea.
Dacii din Vindolanda

Cititorii fideli ai „Formulei AS” îşi amintesc, cu siguranţă, că în toamna anului 2008, echipa de reporteri ai revistei a realizat o expediţie din seria „pe urmele dacilor”, în Marea Britanie. Ca rezultat al celor câteva săptămâni de documentare, regretatul nostru coleg Bogdan Lupescu, a publicat un articol de excepție, „Dacii de la capătul lumii”, în care arăta cât de importantă a fost prezenţa dacilor ca apărători ai granițelor vestice ale imperiului roman, dar și faptul că mulți dintre ei s-au stabilit definitiv la Vindolanda, din actuala regiune britanică Northumbria, întemeindu-și acolo familii. În prezent, în uriaşul sit arheologic de la Vindolanda, săpăturile continuă şi iată că la finele lunii Iunie, cercetătorii au făcut o descoperire incitantă: în timpul excavaţiilor de sub podeaua unei structuri datând din secolul IV e.n., au găsit o placă din gresie (16 cm x 31,5 cm), pe care a fost săpată o scenă având în prim-plan silueta unui bărbat. Descrierea oficială a scenei este următoarea: pe placă este „săpat” un bărbat gol, care poartă pe cap o ciudată piesă triunghiulară. Bărbatul ţine în mână o suliţă şi stă în faţa unui cal de mici dimensiuni (sau a unui măgar). Arheologul Marta Alberti a explicat: „Goliciunea bărbatului ne arată că probabil el este un zeu, nu un simplu cavalerist. (…) În mâna stângă ţine o suliţă, un atribut comun al zeului războiului, Marte. În schimb, când îi priveşti capul, cele două structuri aproape circulare ar putea fi identificate ca aripi: un atribut comun al lui Mercur, zeul călătoriilor. Caii şi măgarii sunt şi ei asociaţi adesea cu Mercur, în calitatea lui de protector al călătorilor.” Ar rezulta, aşadar, un soi de zeu hibrid, ce combină elemente caracteristice lui Marte şi Mercur… Mai logică pare interpretarea unor persoane care, la adăpostul anonimatului, s-au exprimat în mod neoficial în mediul online, arătând că, după părerea lor, goliciunea personajului e discutabilă, că „piesa” ciudată de pe cap ar putea să fie, de fapt, reprezentarea unei căciuli, iar că suliţa arată mai curând a toiag, elemente fundamentale care alcătuiesc mai degrabă o imagine cu caracter pastoral, specifică dacilor: dacii trimiși ca paznici de graniță în fortul de la Vindolanda.