Peștișorii sentimentali

De câte ori mergeam la prietenii mei Zoli și Csonge, locul meu preferat era într-un ba­lan­soar, lângă acvariul cu peștișori. Priveam fas­ci­nată și teribil de încântată „baletul acvatic” pe care mi-l ofereau acele făp­turi mi­cu­țe, agile, care strân­se­seră în „veșmin­tele” lor toată minunăția de culori de pe Pă­mânt… Și pen­tru că prietenii mei ob­ser­va­seră cât de mult îmi plă­ceau peștișorii, s-au gândit să-mi facă o sur­priză nemaipomenită: mi-au adus de ziua mea în dar un borcănel cu cel mai frumos cuplu de „ba­lerini acvatici” din acvariul lor! M-am bucurat teribil de acest dar, însă în clipele ur­mă­toare m-a cuprins teama: nu aveam acvariu, nu ști­am nimic despre îngrijirea peștișorilor și nu credeam că am timp, printre numeroasele mele îndatoriri coti­diene, să mă ocup și de ființele astea mititele și fragile. Dar, nu-i așa, „cât tră­iește omul învață!”. Zi­lele ur­mătoare mi-am procurat acvariu, hrană spe­cială, plan­te acvatice, filtru de aer, ter­mo­metru, mi-am cum­părat cărți de acvaristică și, ui­te-așa, au început „aventura” și „povestea de dra­goste” dintre mine și Tris­tan și Isolda, pentru că așa-i botezasem pe dră­guții mei peștișori! S-au acomodat repede în acvariul meu și era mi­nunat să-i descopăr acolo, dimi­nea­ța, undu­indu-și codițele și aripioarele multi­co­lore și ce­rân­du-și, cu îndreptățire, micul dejun… Când veneam obo­sită sau supărată de la serviciu, „ba­lerinii mei acvatici” inventau cele mai fabu­loase dansuri ca să mă ajute să mă relaxez… Și, într-adevăr, mă re­laxam mult mai bine pri­vindu-i pe fun­dalul unor ar­mo­nii din Chopin sau Ceai­kovski decât, de exemplu, des­chizând tele­vi­zo­rul… Trep­tat, i-am învățat să vină la marginea ac­­variului dacă le ciocăneam ușor în stic­lă și chiar în­vățaseră că semnalul „cioc-cioc de trei ori” în­sem­na servirea mesei. Am observat că atunci când eu nu eram în cameră, erau mai leneși și nu „dănțuiau” atât de mult, iar când sesizau apro­pie­rea mea, se în­vio­rau brusc. De ase­me­nea, re­ac­țio­nau la auzul vocii mele, pentru că obiș­nu­iam să vor­besc cu ei și să-i alint cu diferite ape­la­tive, inclusiv acelea, para­do­xal, poate, de „pisi­cuțele me­le”… Nu după mult timp, Tris­tan și Isolda au fost pe cale să aibă urmași, dar cum nu aveam experiență în ase­­me­nea situații, primii pui i-am pierdut și, Doam­ne, ce tristă am fost… Cu trecerea timpului însă, ac­va­riul meu s-a umplut, pe lângă cei doi „balerini prim-soliști”, de un adevărat „ansamblu de ba­let”: ajunsesem să am vreo 80 de peștișori vioi, jucăuși și minunat co­lo­rați, care-mi „co­lorau” și mie zilele…
Din păcate, povestea mea nu are un happy-end, pentru că la un moment dat m-am îm­bol­nă­vit foarte rău și nu i-am mai pu­tut îngriji. Per­soana pe care o rugasem să se ocupe de ei în lo­cul meu cred că a făcut tot ce trebuia ca să-i în­grijească, dar se pare că peștișorilor le-a lipsit un „ingredient”: afecțiunea –, și în câteva săp­tă­mâni au murit cu toții… Sunt con­vin­să că au sim­țit că eu sunt bolnavă, că nimic nu mai poate fi cum a fost și că s-au stins „de inimă rea”. Sunt, de ase­menea, convinsă că toate vie­țui­toa­rele de pe Pă­mânt sunt capabile de afecțiune, de ca­pa­citate de în­țe­­le­ge­re și că au mult mai multe în­su­șiri decât cre­dem, cu o superioritate oarecum fal­să, noi, oamenii. Niște peștișori mi-au de­mons­trat că as­cund și ei scânteia lor de dumnezeire și, poate, „în­tâl­nirile de gradul III” pe care le visează cu avi­di­tate omenirea se în­tâmplă cotidian, aici pe Pământ, cu vie­țui­toa­rele ne­cuvân­tătoare din jurul nostru… Oricum, pen­tru mine un lucru e clar: de câțiva ani, de când sta­rea sănătății mele s-a în­răutățit, prietenii mei cei mai buni, mai fideli și mai sinceri sunt cei cu pene și blăniță și, din păcate, mai puțin oamenii…
Se apropie aniversarea mea și retrăiesc cu bucu­­rie amintirea acvariului plin cu „codițe de curcu­beu”… Vă doresc tuturor să primiți și să oferiți da­ruri minunate, care să vă bucure și să vă coloreze via­ța, așa cum au fost pentru mine „balerinii ac­vatici”…

DIANA S.