Povestea unui om fericit – MIHAI CĂLIN: „Sunt legat prin viață și prin moarte de aceste locuri”

– „Ai să-l cunoști după pălărie”, mi s-a spus, încă înainte de a-l cunoaște. „Ra­reori se desparte de ea. Uită-te după un om înalt, chipeș, care știe să râdă! N-ai cum să-l pierzi!” Și-așa a și fost. Am coborât din nava rapidă cu care am venit de la Tulcea și nu mi-a fost greu să-mi descopăr „omul” pe chei: pe Mihai Călin, singurul ghid din Sulina, atestat de Ministerul Turismului, pentru zona Deltei Dunării –

Între ape și fulgere

– V-a mers vestea până la București: „ghidul Del­tei”, cunoscător temeinic al ținutului de la gurile Dunării. Știu că sunteți născut aici, între ape. V-ați transformat locul nașterii în profesie… Oamenii își caută norocul în lumea largă. Ce v-a determinat să rămâneți aici?

– Eu sunt născut în Crișan, un sat din mijlocul Deltei. Sunt cu adevărat om al locului: crescut între ape. În vremea copilăriei mele, satul nu era protejat, ca acum, de diguri, și adesea era inundat. Dar noi am învățat să trăim în prietenie cu apa, să ne adap­tăm. Primăvara, când Dunărea venea până în fața casei, hrăneam porcii din barcă, în cotețele cons­truite pe picioroange, și duceam vacile peste apă, în Grind, acolo unde s-a retras să trăiască bunicul meu. Si­gur, locurile sunt frumoase aici, pitorești, dar viața a fost grea totdeauna, așa cum este și-acum. Până la școală fă­ceam 3 km, pe orice vreme, vară, iarnă, pe ape dezlănțuite ori înghețate, gata-gata să fim luați de vânturile puternice care suflă aici. De mici am fost învățați cu greul, ne-am obișnuit așa și ne-am or­ga­nizat viața în funcție de ce ne oferea Dunărea. În familia mea au venit însă vremuri gre­le, după ce tata și fratele meu mai mare au fost loviți de fulger, fiind în barcă, la pes­cuit. Am rămas cu mama, patru copii orfani. Eu eram cel mai mare, aveam șaptesprezece ani. Eram elev la liceu, la Sulina, iar mama era cu gospodăria și cu frații mai mici. Am înțeles repede că nu am decât să muncesc, și să mă lupt mai departe cu apa, care a schimbat așa de dramatic destinul familiei mele. De altfel, moartea m-a încercat și pe mine. Eram la pescuit cu un frate mai mic, când a început o furtună cu trăznete și cu fulgere. Pe fra­tele meu l-am băgat în cambuză (maga­zie a bărcii) și l-am acoperit cu capacul de lemn, cu gândul ca măcar el să sca­pe, dacă barca va fi trăznită. Norocul nos­tru a fost că am ajuns în zona sa­tu­lui, și fulgerele se descărcau în stâlpii de înaltă tensiune de pe mal, din care să­reau scântei. Mama, săraca, ne aștepta spe­riată pe mal, și poate că în ziua a­ceea am înțeles mai mult decât dacă mi-ar fi spus cineva, că am datoria de a ră­mâne alături de ea. Am făcut armata, m-am îmbarcat pe na­ve, dar m-am în­tors tot aici. Acum sunt ofițer, șef me­canic pe o navă, și de peste treizeci de ani, sunt tot pe apă, în barcă sau pe vapor. Doar noap­tea ce mai prind uscatul… Când sunt liber de la ser­vi­ciu, plimb turiștii în cele mai frumoase locuri pe ca­re le știu, încă din anii copilăriei. Cunosc toate tai­nele Deltei. Dar ca orice marinar care visează, cât stă pe ape, pământul, uscatul meu se cheamă Sulina.

Cafeaua de la ora cinci

– Sulina a devenit faimoasă în lume, datorită romanului „Europolis”, scris de Jean Bart. Ați mai prins ceva din farmecul vechi al orașului?

– S-au mai păstrat unele case vechi, străzile pa­ralele cu Dunărea, cimitirul istoric și, mai ales, mul­te povești despre oamenii de pe vremuri, care au ajuns aici când Comisia Europeană a Dunării dirija viața acestui loc. Cât am fost elev la liceu, în Sulina, am stat în gazdă la o bătrână gre­coai­că. Pot spune că am crescut lângă ea și lângă prietenele ei, care veneau să-și bea cafeaua împreună. Soții de navigatori, multe rămase sin­gure după ce bărbații lor sfâr­șiseră în mare, ele mi-au insuflat curaj atunci când treceam prin momente mai grele, și de la ele am învățat să găsesc bucurie în fiecare zi. Aveau darul de-a se binedispune din nimic, erau vesele, râdeau, spu­neau glume, se amuzau din orice și, mai ales, povesteau minunat în­tâm­plări și legende despre oa­menii din vremurile vechi. Gazda mea nu ieșea niciodată din curte, avea o problemă de sănătate, dar când mă tre­zeam dimineața, ea știa deja toate noutățile din Sulina. Despre Su­lina veche mi-a povestit și bu­nicul din grind, căruia noi, nepoții, îi ziceam Gagi­carul. Aveam atâtea „bunicuțe” prin Sulina, când ve­nea el, încât nici nu mai știam care e cea ade­vă­rată. Era un bărbat falnic, grozav de muncitor și glu­meț, care făcea pe ghidul pentru turistele nem­țoai­ce, venite prin anii ‘60 – ‘70, dar și pe lecuitorul lor, când le oblojea arsurile de soare cu lapte acru, de la văcuțele lui, crescute în grind. El mi-a spus că unul dintre stră­bu­nicii mei a fost grec, și cum se știe că grecii sunt legați pe vecie de mare, parcă nu mă mir deloc că am rămas și eu un om al apei. Din cele 21 de nații care au trăit aici, în Sulina, grecii sunt cei care și-au apărat și păstrat cel mai bine tradițiile.

Forfotă pe Canalul Sulina

– Care sunt bucu­riile unui om care trăiește aici, la capătul lumii, în­tre apă și cer?

– Lucrez într-o echi­pă de oameni extraordinari. Sun­tem prieteni buni și prietenia aceasta a fost încercată de multe ori în momente grele, pe mare. Am lucrat pe tot felul de nave, pe unele care dragau canalul Sulina, pe altele care-l marcau cu geamanduri și scondri, sau care făceau măsurători cartografice, topometrice și scanau fundul apei, pe pi­lotine care duceau pilotul în larg, la navele care așteptau să intre din mare pe canalul Sulina, până la Tulcea sau Galați. Navele acestea mari de măr­furi și tancurile petroliere sunt pilotate de piloți de linie, sub îndrumarea noastră, care cunoaștem bine canalul și locul acesta, în care se varsă Dunărea în mare. E un loc capricios, în care marea trece repede de la liniște la furtună. De câte ori am avut de în­fruntat valuri uriașe, fără să ne putem apropia de na­ve! De câte ori am rămas izolați în larg, mai multe zile, chiar fără mâncare și fără apă. Ni se spune „Echipa care râde”, pentru că prin orice tre­cem, suntem mereu cu zâmbetul pe buze. Chiar și atunci când ieșim din sala motoarelor, unde tempe­ratura trece adesea de șaizeci de grade, și suntem bronzați, de fapt, arși de căldura de acolo.

Dansuri grecești

– Să respirați mai puteți? Aveți și clipe libere, de destindere? Ce fel de distracție există în Su­lina?

– Mă întrebați cum ne distrăm la Sulina? Foarte bine, vă răspund. Tot cu colegii, pentru că suntem aproape toți în echipa de dansuri grecești Elada. Mai întâi s-au dus la dansuri soțiile noastre, apoi ne-am dus și noi, „băieții”, pentru că serile lungi de iarnă trebuie umplute cu ceva. Cu dans, cu un li­ghean de pește prăjit și un clondir de vin, voia bună vine repede. Când suntem pe uscat, organizăm sâm­băta seara grecească și dăm spectacole pentru tu­riști, pe faleză. Dansăm ore în șir și turiștii se prind și ei în dansul nostru. Bucuria e generală. Avem niște costume minunate, cretane și mace­donene, cu ța­ruhia (papuci) cu vârful întors, sub care, pe vre­muri, se ascundea cuțitul. Pe spate avem „aripi de în­ger”, mânecile acelea slobode, sub genunchi, cu­relușe împletite, care erau legate cu pietricele și fo­lo­seau ca arme, în anii grei. Poveștile despre aceste costume bărbătești, ale căror cămăși au 400 de cute, dar și despre acelea femeiești, îi farmecă pe turiști. Și copiii mei dansează în echipe făcute pentru vârs­ta lor. Băiatul cel mare este un cititor înfocat, dar pentru că are rău de mare, nu cred că mă va urma în meserie. În schimb, cel mic este foarte re­ceptiv la tot ce înseamnă natură și aventură, cunoaș­te deja zeci de specii de păsări, după înfățișare și cântec, are o memorie fotografică de invidiat, l-am testat și are stofa unui adevărat lup de mare. Credeți că în­tr-o asemenea situație, mie îmi lipsește ceva pen­tru a fi fericit? Vă răspund tot eu: da, îmi lip­sește timpul, pentru câte aș mai vrea să fac. Am în­ființat, împreună cu Iulia Pascale, cu Gheorghe Co­mârzan și cu profesorul Lavric, de la Liceul „Jean Bart”, un ONG care are ca scop tocmai promo­va­rea și sal­varea Deltei Dunării. Am alcătuit un ghid cu toate informațiile despre Sulina. Nu vrem să se piar­dă în uitare ceea ce a fost pe vremuri feno­me­nul atât de deosebit al acestor locuri. Îmi pare rău să întune­căm, tocmai acum, la sfârșit, povestea, dar locurile acestea trebuie apărate și salvate, în primul rând de primitivii, de mitocanii care își imagi­nează că dacă au bani, își pot permite să distrugă Delta cu iah­turile lor de lux și cu nesimțirea.

Fotografii din arhiva MIHAI CĂLIN