Fiii satului, la Bulzești

– Tulnicul a cântat iarăși în Apuseni –

Între Țara Moților și Țara Zarandului, Dum­nezeu a pus drept hotar Bulzul. Mun­­tele acesta, potopit de păduri, as­cun­de satele comunei Bulzeștii de Sus, din județul Hunedoara. Aici, la sfârșit de iulie, fiii satului au fost chemați să se întoarcă acasă, fie și numai pentru câteva zile, fie și numai pentru câteva ore. Chemarea, în sunet de tulnic, a fost făcută pentru prima dată în urmă cu doi ani. Apoi a venit pandemia și timpul a-ncremenit. De când nu s-au mai văzut unii cu alții, dorul oa­menilor a crescut, a tot crescut, ajun­gând acum la fel de-adânc pe cât de adânci le sunt rădăcinile în­fipte în pă­mântul Bulzeștilor. O taină pe care fiii satu­lui par a o în­țelege abia acum.

Chemare pentru cei plecați

Daniel Stanc e unul de-al lor. A umblat ani mulți prin țară și prin lume, departe de locurile acestea, în care el și frații săi s-au născut, unde au copilărit și au trăit bunicii și părinții lor. „Pe oriunde-am fost, orice-aș fi făcut, nu-mi găseam nicicum locul. Mă tot gândeam să mă întorc acasă. Rădăcinile mele sunt aici, aici mă simt liber. M-au motivat documentarele lui Peter Hurley. Mi-am spus că, uite, un irlandez care n-are nici o legătură cu România, face ce ar trebui să facem noi, dacă am ști cu adevărat ce comori avem în propria ogradă, cât de bogați suntem, de fapt. La urma-urmei, e vorba de identitatea noastră”, spune Daniel. Când a de­cis să se întoarcă definitiv acasă, a știut însă că doar asta nu e sufi­cient. Și Dumnezeu i-a dat gândul bun: fiii satului! O dată pe an, nu doar ca un prilej de vorbe la un pahar de țuică sau bere, sau ca un spectacol cu interpreți veniți doar ca să umple afișul unei serbări câmpenești. A refuzat parteneriatul cu autoritățile locale, ce ar fi dus, implicit, la politizarea eveni­mentului.

Fiecare zi din cele patru cât ține eve­nimentul a fost gândită ca o întoarcere în vremurile care-au fost, pentru cei care au trăit în ele, și ca o lecție de istorie vie, pentru cei mai tineri. „Și în urmă cu doi ani, când am or­ga­nizat pentru pri­ma dată întâlnirea asta a fiilor satu­lui, și acum, am vrut să leg fie­care moment de câte o fa­milie, de câte un loc. În 2019, am fost la vâltoarea din ogra­da familiei Paul, din Bulzeștii de Jos, și la clacă, la coasă, la familia Şoica, din Șoicești. Știi, pe-aici, pe la moți, multe din așa-zisele sate care alcă­tuiesc o comună sunt, de fapt, cătune risipite pe vârfuri de munți și poartă numele fami­liei care le stăpâneau, în între­gime, pe vremuri. Comuna însăși e o mare familie, și era firesc ca evenimentele astea să poarte nu­mele de „Fiii satului”. Am vrut să fie o che­mare pentru cei plecați din comună și din zona Munților Apuseni, să-și caute rădăcinile, dar și să se mute înapoi. Căci aici se poate trăi foarte bine, natura ne oferă totul, trebuie doar să fim serioși și să muncim”, spune Daniel Stanc.

Clacă la coasă

Nu s-a luminat bine de ziuă, când bărbații au plecat în sus, spre coasta din Ionelești a familiei Dan, să-i ajute la coasă. Boabele de rouă li se lipesc de ciorapii de lână și de opinci, dar pasul merge înainte, fără ezitare. La casa gazdei, cup­torul e deja încins, aștep­tând să coacă plămada pâinii pe care stăpâna casei o fră­mântă cu gesturi sigure. „Bun lucru, gazdă, dumitale!”. „Bun lucru și dumneavoastră, și mulță­mim c-ați venit să ne-ajutați!”, le răspunde Rodica Dan, cu mâinile-afundate-n cocă.

Cosașii își continuă drumul. Sus, pe deal, soarele n-a ajuns în­că, dar sunetul de coase bătute umple, ca la un semn, văzduhul. O secundă de liniște, apoi, sus­pen­dată între întuneric și lumină, între noapte și zi, și marele spec­tacol începe: iarba, uscată de ar­șița verii, cade cu un fâșâit ușor sub tăișul ascuțit al coaselor mâ­nuite de bărbații cei vrednici.

Ionel Dumitru știe să cosească de pe la 12 ani. A plecat de-acasă încă din liceu și a ajuns să stră­bată, ca marinar, mările și ocea­nele lumii. Toți îl știu acum ca Dumi „Marinarul”. „Vreți să vă spun ceva? Cu adevărat, eu n-am fost plecat niciodată, pentru că aici m-am născut și sufletul tot aici mi-a rămas. Doar viața m-a purtat peste tot, prin lume, eu am rămas tot copilul din Bulzești. Și Bulzul, muntele ăsta care ne ține de veacuri în poala lui, nu se compară cu nimic, cu asbolut nimic! E frumos peste tot în lume, dar, ca aici nu e nicăieri”.

Nici nu-și dau seama oamenii când a trecut dimineața. Sudoarea li se prelinge pe față, căci soarele a urcat în cru­cea cerului. Rodica cea harnică și Ana, fiica ei, vin purtând coșurile cu merinde. La umbra unui copac, întind un lepedeu și-așază pe el bucate pentru cosași. Slană rozalie și moale ca untul, caș de oaie uscat la soare și caș moale, mustind de zer, câteva roșii din solarul de lângă casă, ardei dolofani, castraveți, ceapă roșie, numai bună de spart cu pumnul. Alături, pâinea încă aburindă, pe dosul căreia Rodica face o cruce cu cuțitul, îna­inte de-a o rupe în bucăți. Uiaga de țuică trece iute din mână-n mână, cât să ia fiecare câte-o gu­ră, așa, de deschis calea, pe gât în jos, pentru bu­catele cele gustoase. Bărbații mănâncă cu poftă, mai glumesc, mai oftează, mai îngână câte-un cântec uitat. Nu zăbovesc prea mult la povești. Se ridică, își fac cruce, mulță­mind lui Dumnezeu și gazdei, și merg să-și continue lucrul, că mai e de cosit…

Șezătoare în iarba verde

În căsuța veche de vreo sută și ceva de ani a familiilor Gheorghe și Adriana Roman, Nicolae și Maria Paul din Bulzeștii de Jos, nu mai lo­cuiește nimeni demult, și, totuși, ea se-ncăpățâ­nează să rămână în picioare. Temelia înaltă, de piatră, are două încăperi micuțe, pivniță și cămară, încuiate acum. Pe o scară de lemn, urc în pridvorul îngust, în­tins pe-ntreaga lungi­me a casei, și, de aici, intru în cele două ca­mere spațioase. Patu­rile sunt așternute cu lepedee de lână. În do­uă lăzi de zes­tre, în­crus­tate cu motive stră­vechi, stau rânduite șter­­gare țesute. Un cos­tum popular e pregătit pentru mine. Îmi lepăd hainele de oraș și devin o moață de-a locului, încălțată în opinci. M-aș uita cu drag în oglindă, dar afară se-aud glasuri vesele de copii. Vin însoțiți de părinți. Sunt peste o sută de oameni, cu mult peste esti­mările îndrăznețe ale organiza­torilor. În mijlocul curții e montat un război. Alexandru Pop Zărăn­dean, un oaspete din județul Arad, își trece degetele printre fire și ur­zeală, și începe apoi să cânte. Șe­zătoarea nu-i șezătoare dacă nu-i însoțită de cântece. De undeva, din vecini, apare și ceterașul, doctorul Nicolae Străuț, din Deva, acum pensionat. E și el fiu al satului. Cântă la vioară, apoi la fluier, ba și în tulnic.

Sărbătoarea se-ncinge și moții se prind în joc. Chiuie și se vese­lesc. Gazdele ne-mbie cu plăcinte tradi­ționale și cozonaci, cu apă rece și câte-un pahar de țuică. O vecină aduce o oală cu porumb fiert și o alta aprinde focul, într-un colț mai ferit, peste care pune la-ncins ceau­nul pentru balmoșul auriu. De-n­cins, s-a-ncins și aerul, dar cine să-i simtă căldura? Bucuria biruie tot. N-o mai fi șezătoarea ca altă­dată, dar faptul că sunt împreună, acasă, îi face pe toți fericiți. Tot mai îna­ripate, cântecele urcă la stelele ră­sărite pe cer.

În numele celor duși

Sâmbătă, la vre­mea prânzului, co­loa­ne de mașini stau parcate de-o parte și de alta a dru­mului ce duce spre Giurgești, unul din sătucurile co­mu­nei Bulzești. Din­colo de valea ce curge șipotind, că­ră­ruia urcă pe sub umbra pădurii. Îm­brăcați în straie populare, oamenii o străbat fără popas, până-n luminișul ce li se deschide-n față, lângă troița frumoasă de lemn. Aici, în locul acesta, a fost cândva casa familiei Giurgiu, bunicul preot al lui Crișan, unul din cei trei martiri ai Răscoalei de la 1784. E ceas de parastas acum, și vreme ca vorbele să tacă. Preotul Axente Lucaciu își cădel­ni­țează rugile, cantorul îi răspunde, aerul mi­roase-a busuioc, a tă­mâie și a frunze de nuc. Tricolorul, ani­nat pe troiță, fâlfâie ca dinspre alte vre­muri. Înainte să se risi­peas­că pe la ca­se­le lor, oa­menii cântă din toată inima des­pre țară și despre eroi. „Vine Iancu de la munte”. Nu-ți trebuie voce lucrată să cânți ce simți, nici aparate să te faci auzit. E destul să îți pese, restul e de la Dumnezeu.

Și vine și ziua a patra, pecete pe tot ce-a fost. E duminică. Bisericuța din Bul­zeștii de Sus n-a fost niciodată atât de plină ca acum, când fiii satului s-au întors acasă. Părintele Lucaciu liturghisește cu glas tremurat, iar din strană, cantorii îi răspund cu so­norități ce cad peste cu­vinte și le co­ple­șesc, făcân­du-le greu de înțeles. Prin fe­restruicile mici, lumina se strecoară ti­mid înăuntru, poposind fu­gar pe câte-o icoană sau pe câte-un zâm­bet de copil.

Îmbrăcate în costume populare, patru femei intră în bise­ri­că purtând în mâini prescuri. Au în picioare opinci. Pașii par a nici nu atinge podelele, iar oamenii tresar când le simt adierea. Pe ștergare țesute cu flori, așează prescurile pe masa cea mare din fața altarului și-nfig, în fiecare dintre ele, câte-o lumânare. Se-nchină, cu gesturi largi, apoi se retrag într-un colț. Își pleacă ochii în pământ și, așa, afundate în ru­găciuni, mai scapă câte-o lacrimă pe la colț de gând. Preotul încheie Liturghia și cuvântul de învățătură, apoi aprinde lumânările cele mari, semn că-i vremea de parastas. Îm­pre­ună cu crâsnicul, cantorii și cele patru femei leagănă pe mâini prescu­rile și sticla de vin, ca să știe cei duși că rugăciunea e a lor. „Odih­nește, Doamne, sufletele robilor tăi moți, Horea, Cloșca, Crișan și Avram Iancu, și ale tuturor eroilor neamului românesc!”. De undeva, de pe-o culme de deal, tulnicul poartă rugăciunea spre cer. E vre­mea ca Dumnezeu să deschidă porțile raiului, să iasă în prag și să-i binecuvânteze pe moții cei întorși acasă, la vatră, în Apu­seni.

Foto: MARIUS TURC, HORIA MIHAI GLIGOR