COSMIN PURIȘ (redactor-șef al ziarului „Făclia”, din Cluj-Napoca): „Nu se poate fără presă scrisă! E un element al statului de drept”

ROMÂNIA LA ZI

Închiderea, peste noapte, a unei fabrici de hâr­tie din Slovenia, care alimenta tipo­gra­fii­le din România, a creat, zilele acestea, îngrijorare pe piața publicațiilor tipărite din țară. Criza de hârtie vine „la pachet” cu creșterea pre­țului acesteia, mult peste inflația pe care o simțim cu toții în ultima vreme. Ca să înțelegem cum trece presa locală prin această nouă criză, am vorbit la Cluj cu redactorul-șef al celui mai vechi cotidian din oraș, „Făclia”. Deși încolțită și șicanată din toate părțile (inclusiv de autoritățile locale, care lovesc în sistemul de distribuție, desființând chioș­curile de vânzare a ziarelor), presa din țara noas­tră se zbate să o scoată la capăt și de data asta, cum o face de 30 de ani încoace.

Speranțe siberiene

– Bună dimineața, Cosmin! Te sun de la Bucu­rești, unde ne-a ajuns informația că principala ti­pografie din Ardeal, „Gara­mond”, la care tipăriți și voi „Făclia”, ar avea probleme cu hâr­tia. V-a afectat în vreun fel această criză de hârtie?

– Informațiile voastre sunt corecte. Am fost sunați, la un moment dat, de tipografie, care ne-a ex­plicat că e o criză de hârtie, după ce s-a închis, pes­te noapte, fabrica din Slovenia, care deservea toa­tă zona asta a Europei. În acest context, tipo­gra­fia a trebuit să își ia măsuri ca să le ajungă hârtia până găsesc o nouă sursă de import. Am ajuns să tipărim ziarul în 8 pagini, în loc de 12, cum o facem de obicei. Ne-am implicat și noi să găsim niște so­luții pe termen scurt, până se găsește un nou fur­ni­zor. În cele din urmă, s-au găsit niște variante, iar cei de la tipografie ne-au spus că putem reveni la 12 pagini, ceea ce vom și face, de la 1 decembrie. În­țeleg că s-a găsit prin Siberia o fabrică, să vedem cum se rezolvă cu transportul, ca să vină cât de re­pede. O altă pistă ar fi în Belarus, dar Belarusul e sub embargoul Uniunii Europene. Colegii de la zia­rul maghiar „Szabadsag” au găsit hârtie în India, dar e complicat, de la New Delhi trebuie să te descurci cu transportul. Din China să aduci e foarte scump. Deci, punctual, situația pare să se fi re­zol­vat, dar îngrijorarea rămâne: vine iarna, ce ga­ran­ție ai că-ți ajunge la timp TIR-ul cu hârtie din Siberia?

Dezastrul chioșcurilor din Cluj

– Pe lângă criza de hârtie, o altă problemă cu care se confruntă piața de presă e prețul în con­tinuă creștere al hârtiei tipo­gra­fice.

­– E clar că prețul hârtiei a sărit: de la 600 de eu­ro tona, la 1.200 de euro tona, ceea ce e foarte scump. Să sperăm că din Ru­sia va veni la un preț rezonabil. Dar până atunci, mai e ceva care ne frământă pe noi, cei de la publicațiile locale: si­tua­ția distribuției de presă. Ca și cum nu erau de ajuns toate veștile proaste din ulti­mele zile, colac peste pupăză, Pri­măria din Cluj a trimis o notificare către distri­bu­i­­­torii de presă, că vine să le ridice chioș­curile. Pri­măria duce, de mai multă vre­me, o politică extrem de dură împotriva distribuitorilor de presă, pe motiv că to­netele nu mai corespund din punct de ve­dere urbanistic. Tocmai s-a dus unul din­tre pa­tronii din distribuție la un arhitect, să con­ceapă câteva proiecte de chioșcuri care să fie agreea­te de primărie. Nu știu cât va dura, cert e că un chioșc nou, modern, va costa foarte mult, în raport cu ve­niturile obținute din ziare și reviste. Noile chioș­curi de la Cluj trebuie să fie „smart”, să co­respundă cu viziunea primăriei. Distribuitorii abia își acoperă cheltuielile cu oamenii, niște pen­sionari care se bucură că fac și ei un ban pe lângă pensie, și își mai scot banii de benzină, ca să vândă ziarele. De unde bani să mai facă investiții majore cu chioș­curile? Chiar s-a scris la un moment dat în pre­sa locală despre un chioșc cumpărat de primă­rie, care costa peste 20.000 de euro! Este enorm! Am avut acum ceva timp o întâlnire cu pri­marul, in­­termediată de Asociația Profesio­niști­lor din Presă din oraș, la care a venit și arhitec­tul-șef de la pri­mă­rie. S-a stabilit să aleagă distribuitorii de presă câteva puncte din oraș, unde s-ar putea amplasa chioșcuri. S-au ales aceste puncte, iar urmă­torul pas era să se trimită proiectele de chioșcuri, să le vadă cei de la Urbanism. Eram în etapa asta, dar uite că primăria iar somează chioșcarii să își ridice chioșcurile. A fost trimis un mesaj dur, că li se face inventarul și li se ridică chioșcurile cu tot ce e prin ele. Din 20 și ceva de chioșcuri, câte mai sunt în oraș, dacă le iau și pe astea, mai rămânem cu unul, în Centru, și cu magazinele Inmedio, care au și ele probleme de distribuție. Poșta merge și ea cum merge, sunt localități unde duce numai o dată pe săptămână ziarul…

Desființarea chioșcurilor, o politică a primarilor

­– Glorioasă și susținută de stat în perioada interbelică, presa scrisă de azi, dar și publicațiile culturale sunt la limita sub­zis­tenței. Crezi că s-ar putea pune problema unor facilități din partea statului?

– Dacă am primi o scutire de TVA, ar fi minunat. E mic și acum TVA-ul, nu-i vorbă, dar tot ar fi un ajutor. În străi­nătate, presa scrisă e sprijinită de stat: și în Marea Britanie, și în Franța, și în Germania… Pre­sa scrisă rămâne o parte im­portantă a culturii, o garan­ție a informației de calitate. Cu tot respectul, nu-i totuna o știre de presă scrisă, verificată de o mie de ori, cu grijă la ce pu­blici ca să nu te discreditezi, și o știre online, unde fie­care spune ce vrea pe ideea că, dacă nu e co­rectă, o șterg de pe site și gata. Nu se poate fără presă scrisă! E un element al statului de drept. O grămadă de proceduri prevăzute în Codul de Procedură Civilă nu se pot îndeplini decât dacă dai anunț în presa scrisă. Ți-ai pierdut certificatul de la Registrul Comerțului? Nu poți face nimic, până nu mergi cu dovada că ai dat anunțul la ziar. Apoi, convocările de adunări generale, anunțurile de mediu, toate se fac prin presa scrisă, și mă îndoiesc că în următorii ani se va schimba ceva. În plus, exis­tă o mulțime de oameni dependenți de presa scri­să. Lumea s-a obișnuit să cumpere ziarul de la chioș­cul de lângă bloc, nu așteaptă până în week­end, când merge la mall. Eu i-am spus și pri­ma­ru­lui: „Oricât de «smart» va fi Clujul, nu o să vedeți pe nimeni făcând arhivă cu revistele preferate pe In­ternet.” Sunt reviste pe care le cumperi și le păs­trezi la colecție, cum e cazul și cu „Formula AS”, și cu „National Geographic”. Evident, situația de la Cluj nu e singulară: trebuie să ne mobilizăm cu toții și să-i facem pe mai-marii orașelor noastre să înțeleagă că chioșcul are rolul său, e mai mult decât un punct unde se distribuie presa, e un semn de tradiție intelectuală. Peste tot în lume, chioșcul face parte din mobilierul urban, dă valoare zonei res­pective. Dar uite că în loc să fim ajutați, ni se pun numai piedici. Clujul o să ajungă pri­mul oraș din Europa civilizată, unde nu mai există chioșcuri de presă! Suntem loviți din toate părțile: e criza de hârtie, e scumpire, și mai e și politica primarilor de a desființa chioșcurile de presă, impu­nând firmelor de distribuție să-și facă alte chioșcuri, pe banii lor, ceea ce e foarte greu, la veniturile pe care le are o fir­mă de distribuție. Mai sunt și obișnuiții „țepari” din distribuție. Tocmai a mai intrat în faliment o firmă și am rămas fără 10.000 de eu­ro…

– În condițiile as­tea, cum reușiți să vă mai țineți, acolo, la Cluj, motivația de a vă face treaba zi de zi?

– Nu e totul negru: avem noroc cu o firmă locală, care duce presa la abonați, și o face foar­te bine, cel târziu la 8 dimineața ziarul e la toți abonații! Apoi, avem noroc că mica publicitate funcționează foarte bine. Avem, mâine, două pagini numai cu anunțuri de mică publicitate! Ce-am făcut în plus: am câș­tigat un grant de 7.000 de dolari, de la „Google”. Ne-am schimbat site-ul de banii ăștia și am făcut o aplicație prin care poți trimite de acasă anun­țurile de mică publicitate, nu mai vii la sediul redacției. Plătești cu cardul, și noi publicăm anunțul în ziar. Func­țio­nează și asta foarte bine. Nu-i ușor, dar nu ne lăsăm. Avem 12 angajați cu carte de muncă, plus încă opt cola­boratori, pensionari. Mergem pe principiul: „Nu sunt firme care mor, numai oameni ca­re renunță”.