Câteodată se întâmplă lucruri ciudate, care pot avea însă o explicație perfect rațională. Cu toate acestea, ne lăsăm imaginația să zboare liber și gândul să poposească aproape de sfera irealului. Visatul cu ochii deschiși nu poate fi condamnat, mai ales dacă momentele fericite de odinioară își fac loc cu aceeași intensitate în sufletul nostru.
Să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Smiley. Mă întorceam de la liceu după o zi grea, plină de lucrări. Totul se desfășurase conform așteptărilor și mă îndreptam vesel spre casă, ronțăind covrigi cu susan. Deodată, m-am oprit brusc. Pe cât de bucuros eram eu, pe atât de trist și amărât era câinele ce apăruse în fața mea. Era un cocker, iar blana de un cafeniu deschis părea destul de prăfuită. Se vedea că avusese un stăpân până nu demult care, cine știe din ce cauză, îl abandonase, sau poate îl pierduse. Dar asta nu-mi va fi dat să aflu niciodată. Fiind un mare iubitor de animale, mi-a pierit cheful brusc. Nu puteam să văd o asemenea privire rugătoare, asemenea ochi triști, ce tânjeau după o mângâiere. Covrigii pe care îi mai aveam i-am oferit câinelui.
De atunci, am fost nedespărțiți. Mă însoțea oriunde mă duceam. Când eram la liceu, mă aștepta în fața porții, iar când ieșeam se uita la mine cu un zâmbet larg și începea să se gudure la picioarele mele. De aceea a și primit numele Smiley. Zâmbea tot timpul. Zâmbea și dădea din coadă vesel când îl mângâiam, și zâmbea rușinat, fără să dea din coadă, ținând capul în pământ, atunci când îl mustram. Era un cățel cuminte, dar mai făcea și năzbâtii uneori. Cel mai tare mă supăram atunci când intra în bucătărie. Știa că nu avea voie, făcea lucrul ăsta foarte rar și nu am înțeles niciodată de ce. Pe un perete în bucătărie era agățat un vas din plastic, verde, pe care scria ceva cu litere mari, roșii. Absolut de fiecare dată când îl prindeam pe Smiley acolo, vasul respectiv era trântit pe jos, iar el stătea ascuns într-un colț, după masă, cu capul în pământ, știind că va urma o mustrare aspră. În afară de acest incident ciudat, ce se repeta la intervale destul de rare de timp, am petrecut alături de Smiley unele dintre cele mai fericite clipe ale vieții mele. Simțea toate stările emoționale prin care treceam, toate bucuriile și necazurile ce îmi intersectau existența. Când eram vesel, sărea în jurul meu și zâmbea cu toată fața; atunci când eram învăluit de tristețe, se îndrepta cu pași mărunți spre mine și își lipea capul de piciorul meu, cu o expresie de câine spășit, ce vrea să-și ceară iertare. Apoi căuta să-mi atingă obrazul cu boticul lui umed, pentru ca în momentul următor să-și scoată limba și să adopte un zâmbet poznaș. Expresia hazlie ce îi inunda figura își făcea efectul de fiecare dată. Izbucneam în râs, iar Smiley, cu simțul datoriei împlinite, lătra fericit. Erau singurele momente când lătra.
Într-o bună zi, un accident nefericit a făcut ca în viața mea să existe un zâmbet mai puțin. Pierdusem un prieten drag. Poate cel mai drag. Au trecut ani buni de atunci și, într-adevăr, timpul vindecă rănile. A venit însă o zi când, seara, împins de foame, am intrat în bucătărie. În mijloc, pe jos, stătea vasul cel verde. Poziția naturală a acestuia m-a trimis cu gândul la un castron pentru câini. Instinctiv, privirea mi-a fugit în colțul încăperii, după masă. M-am așezat apoi, îngândurat, pe un scaun. Iar în momentul acela, am simțit ceva rece și umed atingându-mi obrazul și parcă un lătrat binecunoscut, deși atât de rar auzit, a răsunat în liniștea amintirilor mele.
ALEXANDRU A. – București
