Dacă titlul celui mai ambițios program al epocii Klaus Iohannis nu ar fi fost „România educată”, ci „România descurcăreață”, ar fi părut, poate, mai puțin stridente, recentele numiri în funcții esențiale, pentru buna funcționare a statului, a unor persoane al căror „curriculum vitae” e un amestec de oportunism și impostură, fără minimă legătură cu merite dovedite public. Evident, este exagerat să le cerem guvernanților și demnitarilor noștri să aibă situații școlare impecabile. Știm cu toții hibele sistemului nostru de învățământ, chiar și în versiunea sa mai fixată pe performanțe, de dinainte de 1989. Și-apoi, sunt pline manualele de istorie și de literatură, ca și imaginarul nostru colectiv, de personalități care – începând cu cazul binecunoscut al lui Mihai Eminescu – n-au CV-uri de nota 10. Dar dacă școala, cu criteriile sale mai mult sau mai puțin obiective, se poate înșela în privința capacităților cuiva, fiecare om are șansa de a dovedi mai târziu, prin traiectul său profesional, de ce e în stare. N-o fi strălucit Gică Hagi la Fizică, dar traiectoria golului său la Mondialul din 1994 e studiată la marile universități ale lumii! Problema e că în România, de 30 de ani încoace, sistemul promovează aproape exclusiv personaje care nu doar că nu au un CV impecabil, dar nu au demonstrat nici abilități profesionale pentru posturile pentru care sunt propuse. Ce sau cine îi „califică” pentru asemenea demnități (în afară de „voce și talent”, cum era pe vremea când Liviu Dragnea conducea PSD-ul) rămâne unul dintre marile mistere ale epocii post-comuniste… Să fie de vină educația, nivelul școlilor românești?
Când președintele Klaus Iohannis și-a asumat proiectul „România educată”, acesta a fost văzut ca un mesaj adresat cu prioritate pentru masa largă a populației, care încă mai crede că, sacrificându-se pentru a le oferi o educație cât mai bună copiilor, le oferă, implicit, șansa unui viitor frumos. Dar ce să înțeleagă tinerii care își tocesc coatele, când în fruntea trebilor țării ajung, parcă anume alese, persoane care și-au copiat doctoratele? Sau ce să înțeleagă un profesionist, cel mai bun în domeniul său, când concursul pentru un post de conducere la stat ține, exclusiv, de criterii politice? Ce să înțeleagă părintele care trage pe rupte în străinătate, ca să le trimită bani de meditații copiilor de acasă, când vede că nici rezultatele școlare, nici performanțele profesionale nu contează la numirea într-o instituție? Degeaba pompează guvernul milioane de euro în programul „România educată”, dacă demonstrează, prin măsurile sale, că educația nu are niciun rol în selecția la vârf a demnităților publice. Iar această selecție are și un mesaj subversiv: dacă în instituțiile de top, CV-ul nu contează, ce să ne mai așteptăm la instituțiile mărunte, din „teritoriu”? Iar efectul acestui mesaj nu poate fi altul decât accelerarea plecării „creierelor” din țară. Ca nivel de trai, România a ajuns, totuși, la un progres: lumea nu mai e nevoită să plece în Occident, de foame. Va pleca de lehamite, dacă selecția profesională nu funcționează normal. Și ne trezim că investim milioane de euro în tineri care, cu CV-uri de elită, nu se vor gândi decât la cum să plece într-o țară, care să le pună în valoare studiile și performanța.
