
Creștinătatea se desparte de vară cu o sărbătoare magnifică: Praznicul Adormirii Maicii Domnului. O zi cu adevărat luminoasă, în care nu este vorba despre moarte, ci despre viață. Purtată pe brațe de Fiul ei mult iubit, Hristos, Maica Domnului se mută la cer cu trup și cu suflet. Sărbătoare prăznuită în triumf, în toate bisericile din România, dublată și de procesiuni uriașe, Adormirea Maicii Domnului este dovada nepieritoare a iubirii poporului nostru față de Maica lui Dumnezeu. Țăranii îi spun „Măicuța”, maica lor înălțată la ceruri, în care își pun toată nădejdea vieții lor. Despre încrederea aceasta nemărginită, dublată de o iubire profundă și gingașă, l-am rugat să vorbească pe COSTION NICOLESCU, cercetător al vieții țăranilor noștri în zonele ei sufletești, profunde.
Cea mai frumoasă făptură din câte au fost pe pământ
– Am sărbătorit, săptămâna aceasta, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu un entuziasm popular uriaș. Bisericile au fost arhipline, mii de oameni au participat la pelerinaje. Cum vă explicați iubirea aceasta, cu totul aparte, față de Maica lui Dumnezeu?

– Într-adevăr, oamenii, în marile lor impasuri, atunci când e să se roage fierbinte, se opresc la icoana Maicii Domnului. Îmi aduc aminte de un părinte (slujea la biserică la Flămânda), care ne-a povestit că fusese ȋntr-un pelerinaj ȋn Oltenia, și într-o mânăstire a văzut la icoana Maicii Domnului, preaplin de flori, iar la cea a Mântuitorului Hristos, mai nimic. „Şi atunci”, ne-a spus părintele, „m-am dus şi am luat o parte din flori şi le-am mutat în fața icoanei Domnului Iisus”. Părintele descria o situație obișnuită, nu o excepție. Din cauza slăbiciunilor noastre, ne simţim vulnerabili, prea vinovați, ca să mergem direct la Hristos, așa că ne spunem: „Hai, că s-o ȋnduioşa Maica de noi!”. Omul are nevoie, ȋn general, de maternitate; una e relaţia cu tatăl şi alta cu mama, ştim cu toţii. Dacă e să găseşti ȋnţelegere, nu ȋn sensul să ţi se ȋnţeleagă abaterile, ci ȋn sensul de a simţi că nu eşti condamnat, ȋţi trebuie un sân matern. Sigur că tatăl dă o altă anvergură drumului tău, e tutelar, dar mama e instanţa sufletească ultimă. De aceea Maica Domnului e inima bisericii, centrul ei. Până și construcția bisericii este, cumva, după chipul Maicii Domnului – cu abside, cu „sâni”, e puţin antropomorfă, iar Pantocratorul e sus, e ca şi cum ar fi şi ȋn cer şi ȋn pântecele ei.
Există în ortodoxie un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama, care spune că Maica Domnului este cea mai frumoasă făptură din câte s-au creat pe pământ. Chiar și fizic, Dumnezeu a adunat ȋn ea toate frumuseţile de pe pământ – frumuseţea chipului, frumuseţea naturii umane, totul ȋn ea este sintetizat şi esenţializat, ȋncât ea a fost și va rămâne pentru noi frumuseţea totală. E aproape un imn pe care ȋl face Sfântul Grigorie Palama Maicii Domnului, un portret pe care l-am văzut citat şi la părintele Stăniloae, şi la alţi părinţi şi teologi contemporani. Marele regizor italian Pier Paolo Pasolini, a făcut un film numit „Evanghelia după Matei”. Este primul film la care m-am dus cu strângere de inimă, că nu puteam să văd o Evanghelie pusă în scenă. Ei bine, acum cred că este cel mai bun film care s-a făcut cu referire la Evanghelii. Ce m-a cutremurat la filmul lui Pasolini este că, ȋn afară de actorul care Îl interpreta pe Iisus Hristos, restul erau evrei, oameni simpli, nu actori, dar nu evrei veniţi din România sau din Rusia, de nu ştiu unde, prin mişcarea sionistă, ci evrei care au trăit acolo, în Țara Sfântă, încă din timpul Mântuitorului, ȋn comunităţi mici, ȋn triburi. La Pasolini, Maica Domnului e chiar o copilă de 14 ani, nu o actriță, o copilă evreică, de o simplitate şi de o frumuseţe tulburătoare. Văzând filmul, mi-am dat seama că aşa trebuie să fi arătat la chip și în realitate – o copilă de o simplitate totală, de o frumuseţe primară, originară. Noi, când ne-o imaginăm acum, ne-o imaginăm puţin edulcorat, cultural, rafinând puţin lucrurile.
„Iată, mama ta!”
– I-aţi cunoscut pe mulţi dintre marii noștri duhovnici. Ați vorbit cu ei despre Maica Domnului?

– L-am ascultat adesea pe părintele Stăniloae, care vorbea mult despre Maica Domnului şi ne spunea să o luăm ca pe mama noastră, să avem aceeași raportare la ea. Să simţi tu această căldură în inima ta, pe de o parte, şi pe de alta, să simţi şi căldura ei, pentru că e mama noastră. În general, părinţii pe care i-am cunoscut aveau, ȋntr-adevăr, o mare evlavie față de Preacurata, o evlavie care ne este dată de sus, pentru că omenirea, până la venirea lui Hristos, era orfană de mamă, se simţea pe pământ o lipsă de maternitate divină. După Întrupare, noi L-am primit – nu numai pe Dumnezeu făcut om, ȋntrupat, ci am primit şi o maică, la fel de importantă pentru mântuirea noastră. Știți că pe Cruce, Hristos i-a spus Sfântului Apostol Ioan, care stătea lângă Maica Domnului: „Iată mama ta!” (Ioan XIX 27). Din acel moment, Fecioara Maria a devenit nu numai maica spirituală a lui Ioan, ci și maica noastră, a tuturor ucenicilor Domnului. Iisus a investit-o pe Cruce ca maică universală. Este, cumva, o ȋmplinire. Maica Domnului este ridicată astfel mai presus decât cetele ȋngereşti şi stă cu Fiul ei acolo, deasupra lor. De aceea, teologii spun că prin ea, omul ȋşi atinge maximul de potenţialitate, pentru că Maica Domnului ne este şi model. Sigur că Hristos e modelul suprem pentru om, dar El e un model venit din afara lumii – s-a ȋntrupat, este, totuși, Dumnezeu, pe când Maica Domnului este dintre noi, una de-a noastră.
– Da, așa o simțim: de-a noastră. De aceea poate că avem și atâta încredere să îi cerem ajutorul.

– A plecat de la noi şi a avut o mare râvnă pentru rugăciune până s-a zămislit ȋn ea, prin Duhul Sfânt, Domnul Iisus. În momentul zămislirii, ea se curăță de păcatul strămoşesc – de care noi ne curățim prin botez – și apoi ajunge la o unire extraordinară cu Dumnezeu, cea mai intimă unire posibilă. Vă gândiți? E cutremurător: L-a ţinut pe Hristos ȋn pântece! E cea mai strânsă legătură pe care o poate avea omul pe pământ. Probabil că mamele simt mai bine decât noi această legătură a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, pentru că legătura dintre mamă și prunc este o legătură care nu se poate comunica, poate fi doar trăită, este absolut personală, o legătură care se comunică pe o cale inefabilă, ȋntre mamă şi făt. De aceea și credem că Maica Domnului este mijlocitoare între noi și Hristos, dar nu e o mijlocitoare pasivă. Eu nu ȋi dau rugăciunea mea Maicii Domnului, pentru ca ea să o primească și să i-o trimită mai departe Fiului ei, așa cum spunem noi când dăm mai departe o cerere și spunem: „Uite ce te roagă omul ăsta”. Nu, ea vine şi se adaugă cu rugăciunea ei la rugăciunea noastră şi ne-o intensifică. Ea are o implicare totală în rugăciunile noastre, fiind solidară cu noi. Și tot ea se implică în darul care ne vine de la Hristos ca răspuns la rugăciune. E și ea autoarea darului.
Când eşti un om credincios, toate acestea ţi se transmit cumva şi le simţi prin faptul că stai ȋn biserică; ascultând slujbele, participi la ritmul liturgic și te îmbibi de prezența Maicii Domnului, simți prezența ei, o trăieşti fără ca să o formalizezi neapărat. Până la urmă, teologia cea mai ȋnaltă (o spun şi marii teologi), este cea din imnografie, din cărţile de slujbă. Dacă citim Scriptura, vedem că din ea aflăm puține lucruri despre Maica Domnului. Ştim câteva lucruri importante, dar nu sunt multe. Părintele Stăniloae ne spunea că sunt două ipoteze cu privire la această tăcere a Scripturii despre Preacurata: fie a fost smerenia ei atât de adâncă, încât le-a cerut evangheliștilor să nu se vorbească prea mult despre ea, fie Dumnezeu Însuși a vrut aşa, pentru ca existența ei să rămână sub pecetea tainei.
„Pelerinajele – o bucurie a credinței”
– Adormirea Maicii Domnului prilejuiește cele mai mari și mai frumoase pelerinaje din tot anul. La Mânăstirea Nicula, mii de oameni vin pe jos, unii merg zile întregi. Ați participat vreodată la un astfel de pelerinaj?

– Am fost odată la Moisei, unde am mers să urmărim o nuntă, care era imediat după Sfântă Mărie. A fost cu totul şi cu totul impresionant. Mai ales ȋn nordul Ardealului, aceste pelerinaje sunt foarte ample și din punct de vedere numeric, şi teritorial. Este cunoscut ȋn primul rând pelerinajul de la Nicula, dar mai sunt și cele de la Rohia, Moisei sau Hodoș Bodrog, în Banat. Ele țin puţin şi de zona Maramureşului, care are un anumit tip de apropiere de credinţă, acolo e o mândrie a credinţei şi o dorinţă de a-ți arăta dragostea prin sărbătorire şi prin jertfă, dar şi printr-o manifestare de bucurie sărbătorească. În primul rând, ar trebui să le spunem celor care ne citesc că există o pregătire a fiecărui pelerinaj, ele nu se fac la întâmplare. Fiecare sat se duce ȋn pelerinaj la o mânăstire din apropiere. Cei din Moisei nu se duc la Nicula; fiecare parohie are pelerinajul ei. Preotul pregăteşte oamenii din timp, ca să facă acest pelerinaj, unde se merge mult pe jos – unele sate fac doar câțiva kilometri, dar altele, care sunt la 15, 20 de kilometri de mânăstiri, merg mult mai mult. Sigur, merg cei care pot şi care sunt ȋn putere. Alaiurile pelerinilor sunt ȋntotdeauna precedate de fete curate, până ȋn 14 ani, ȋmbrăcate ȋn alb, cântând cântece, fie liturgice, fie de genul pricesnelor. Întotdeauna merg cu prapori. Când se ajunge la mânăstire, ȋncepe un fel de întrecere: care cântă mai bine, care au alaiul mai frumos. De obicei, lumea vine din ajun, uneori chiar mai devreme, deci noaptea nu are unde să doarmă. Așa că sunt slujbe care țin toată noaptea, se citesc „Cele 7 Laude”, se citesc paraclise, acatiste, care dau o continuitate plină de emoție. Cei bătrâni sau femeile, ȋn general, ȋnconjoară biserica ȋn genunchi, de trei ori. Iar de la intrare până sus – asta este la majoritatea bisericilor, chiar şi a bisericilor de sat – există un „drum al calvarului”, „al crucii”, care se parcurge ȋn genunchi şi cu „staţii”, adică opriri unde se spune câte o rugăciune. Ei, tot lucrul ăsta, văzut noaptea, într-o noapte de vară, care are o poezie anume a ei, şi cu glasul de slujbă care se aude din biserică, şi cu pelerinii de jur ȋmprejur, cu lumânări în mână, îți dă ceva extraordinar în suflet. Deşi e multă ȋmbulzeală şi lume, e şi foarte multă pace, e o linişte aparte. Asta e puţin paradoxal, şi nu o vezi peste tot, această bună aşezare ȋntre linişte şi o mulţime care, de obicei, e zgomotoasă şi care oricum se foieşte, trebuie să se mişte – oamenii iau lumânări, dau pomelnice, se spovedesc, că toată lumea vrea să se ȋmpărtăşească de Sfântă Mărie, şi sunt foarte mulţi preoţi la spovedit, că nu poţi să spovedeşti mii de oameni doar cu preoţii din mânăstire. Şi lucrul ăsta se petrece şi la Nicula, şi la Rohia.
„Icoanele noastre cu Maica Domnului sunt irezistibile”
– Domnule Costion, chiar dacă rugăciunea noastră e strict personală, cu rânduieli care vin din interior, aş vrea să daţi un sfat celor care ne citesc – cum să se apropie de Maica Domnului?

– O apropiere este cea directă, prin icoane, care prin frumuseţe şi prin profunzime are un impact extraordinar. La noi nu există reprezentări realiste, ca cele renascentiste din Occident, cu tot felul de doamne ȋmbrăcate medieval și cu Pruncul Iisus bebeluş, dolofan și cu cârlionţi. Icoanele ortodoxe o arată pe Maica Domnului deja ȋn starea ei de dincolo de această lume, în starea de ȋnviere. Așa ne întâlnim toţi cu Maica Domnului, prin icoană, şi suntem tulburaţi de icoanele noastre, care sunt irezistibile. În faţa lor ţi se topeşte toată răutatea, toată rezistenţa. Pe mine, unul, m-a impresionat mult o icoană veche, în mozaic, de la Roma, aflată în bazilica Santa Maria din Trastevere, ȋn care Hristos o ţine pe Maica Lui de umeri. E extraordinar! Așa vedem că tot ce ține de Mântuitorul, de dumnezeire, nu sunt abstracțiuni. E o duioşie, o tandreţe, cu toată austeritatea zugrăvirilor bizantine. Mozaicul e tulburător, parcă așa o ţii și tu pe maica ta… Tot icoanele ne spun, foarte pe scurt, ce s-a ȋntâmplat la Adormire, când Maica Domnului se întâlnește cu Domnul Iisus, El coboară pentru ea din cer, iar ea urcă acolo. Iar în această icoană Îl vedem pe Hristos ținând în brațe sufletul Maicii Domnului, care e ȋnfăşat ca un prunc, la fel cum în icoana Nașterii Domnului, Mântuitorul e un prunc înfășat. Lucrurile rimează, merg ȋmpreună. Eu cred că un om sensibil, chiar şi un necredincios care intră ȋn biserică, nu poate să nu fie tulburat de unele icoane ale Maicii Domnului. Sunt oameni care au venit la credinţă prin icoana ortodoxă, pentru că nu este numai o zugrăvire, ci prin icoane lucrează şi acele energii necreate, care sunt prezente în ele şi care fac prezentă persoana înfățișată în icoană. Chiar și o fotografie ţi-l face prezent pe cel fotografiat, dar în icoane este o prezenţă care impune o altă lume, lumea la care urmează să ajungem cu toţii. Pe urmă, te apropie foarte mult de Maica Domnului necazurile. La necaz, cred că foarte multă lume ȋşi aduce aminte de ea. Pe Maica Domnului o realizezi mai repede decât pe Dumnezeu, care este mai complex din punct de vedere al existenţei. Iar a treia cale de apropiere este cea imnografică. Pentru asta e lăsată poezia în biserică, pentru asta e muzica, ca să spargă zidul raţionalităţii cu un suflu scurt, să se străvadă puţin dincolo, în cealaltă lume. Când auzi cântându-se „Apărătoare Doamnă” sau „Cuvine-se cu adevărat” sau alte axioane şi condace, te cutremuri; te cutremură şi textul imnului, şi cântarea. Am fost acum la Mânăstirea Lainici şi vinerea se face Paraclisul Maicii Domnului. În biserică au o icoană mare a Maicii Domnului, în fața căreia se strâng toţi călugării, îmbrăcați în rasele lor negre, doar la lumina a două-trei lumânări, şi cântă la sfârşitul Paraclisului. E ceva care nu poate să nu te mişte. La noi, la români, a fost mereu o anumită duioşie în cântările noastre populare care se adresează Maicii Domnului. Toate aceste pricesne, care se cântă în pelerinajele făcute de Adormirea Maicii Domnului, sunt de o duioşie şi o căldură incredibile. E o raportare foarte apropiată, caldă, suntem una, cumva, cu Măicuța, în lumea de dincolo, unde este ea, ajunge şi lumea noastră. Şi Maica face puntea asta, de aici peste cetele ȋngereşti.