– Obișnuim să căutăm modele umane sus, la vârful societății, dar deseori suntem dezamăgiți. Mulți dintre cei care s-au cățărat până acolo se dovedesc repede a fi nefrecventabili. Între timp, împrejurul nostru, semeni onești se dedică celor apropiați, fac lucruri minunate, dau viață unor proiecte de interes public –
Kilometrul zero al libertății

Directorul școlii din satul arădean Fiscut a fost coleg cu mine la Liceul Silvic din Timișoara, promoția 1991. Am cunoscut amândoi viața de internat: deșteptări la ora șase dimineața, pentru înviorare; greblatul frunzelor în sectorul din parcul dendrologic; meniuri la cantină, dominate de ghiveciul de legume supranumit „Adunarea națională” și servit de Sima, probabil cel mai slab bucătar din lume. Mergeam și în practică silvică, în pădurile județului Timiș, să căutăm coarne de cerb, să culegem măceșe. Patru ani din viața noastră sunt acolo, în internatul și în clădirea școlii din marginea Pădurii Verzi, odinioară castel de vânătoare. Anii de liceu ne-au fost rupți în două de Revoluția din decembrie 1989, izbucnită chiar acolo, în orașul unde ieșeam fie cu bilet de voie semnat de pedagog, fie fraudulos, printr-o spărtură a gardului, ca să-l fentăm pe portarul Traian. Cred că niciunul dintre interniști nu am fost pe străzile Timișoarei, în 16 decembrie și în zilele următoare, când mureau oameni pentru libertate. Eram veniți la liceu de prin satele Olteniei, ale Banatului și Crișanei, dar, în timpul acela însângerat, ne aflam deja pe la casele noastre, după ce autoritățile comuniste ne-au trimis în vacanță cu o zi mai devreme. Când am revenit, în ianuarie 1990, România trecuse deja într-un alt sistem politic. Eram liberi, iar libertatea noastră răsărea și creștea din sacrificiul celor din Timișoara, din București și din alte orașe. Eram liberi să ne facem viața așa cum voiam noi. La sfârșitul liceului, după ce am cântat Gaudeamus igitur, ne-am distrat la banchetul de absolvire și le-am spus „La revedere” profesorilor, după care ne-am dus fiecare pe drumul lui. Unii dintre noi sunt silvicultori, alții am ales alte profesii. „Un an am fost și eu pădurar, am avut un canton lângă Lipova. Apoi, am absolvit Facultatea de Biologie din Timișoara. Am ajuns profesor la mine, la Fiscut, în 1997. Încă din primul an, am înființat un club ecologic, «Prietenii Naturii». Am mers cu elevii în excursii prin pădure, apoi am organizat prima tabără ecologică adevărată: «Cladova 2000». De atunci, în fiecare an, timp de trei zile, am fost în tabere, la Căsoaia, la Moneasa, la Ususău și în Lunca Mureșului”, își amintește Cosmin Suciu primele ieșiri în natură ale elevilor din Fiscut, sub îndrumarea sa. În 2004, au înființat un ONG numit „Asociația de Tineret Fiscut”.
O școală ca în Vest
Apoi, în 2006, Cosmin a fost numit director al școlii și, în paralel, promotor local la Primăria Șagu, de care aparține satul Fiscut, unde a învățat să facă proiecte și să atragă bani pentru școala care arăta jalnic, din cauza părăginirii: „A fost o provocare pentru mine să ajung să conduc instituția al cărei elev am fost. Am făcut un pariu cu mine, că pot să transform o școală care avea băncile din lemn prinse cu cuie de podele, bănci vechi, spălate cu motorină, ușile coapte de vreme, care se deschideau la cele mai ușoare adieri ale vântului, sobele din teracotă sparte și ineficiente, tavanele găurite, astfel încât ploua în săli, și toaletele în curte, o unitate de învățământ deloc confortabilă pentru elevi, să o transform, așadar, într-o școală modernă, ca în țările vestice. Cred că am reușit”. Celor sceptici este timpul să le spunem că numeroase școli din satele românești au fost renovate sau construite de la zero, după aderarea României la Uniunea Europeană (2007), fie cu bani alocați de la bugetul european, fie cu bani de la bugetul național, dar tot sub impulsul unor directive europene. Am vizitat școli rurale, mai primitoare și mai dotate decât multe școli de la oraș. Sigur, mai sunt multe de făcut, dar nu mai putem vehicula, decât din rea-credință, ideea că toate școlile sătești zac nerenovate, gata să se prăbușească. Lucrurile s-au mișcat cu precădere acolo unde sunt primari activi, dedicați interesului public și, firește, directori ca fostul meu coleg de liceu, care nu s-a lăsat până nu a modernizat școala din Fiscut, unde altădată ploua prin acoperiș.
Natura ca sală de clasă

Între timp, directorul Suciu și-a scos elevii în excursii și tabere ecologice. Zeci de proiecte puse pe hârtie s-au transformat în tot atâtea ieșiri în natură, prin zăvoaiele Mureșului, pe dealurile Aradului sau pe culmile Apusenilor. Copiii din Fiscut au descoperit locuri pe care nu le-ar fi văzut pe cont propriu. Au învățat lucruri direct din marea carte a naturii, mereu deschisă pentru cel dornic să o citească. Titlul unui proiect este elocvent: „Natura ca sală de clasă”. Chiar parcul școlii este gândit astfel încât să găzduiască lecții de biologie, geografie, dar și de muzică, literatură și limbi străine. În fond, și noi citeam sau ne făceam lecțiile în după-amiezile călduroase pe băncile parcului dendrologic al liceului silvic, unde creșteau specii rare: arborele-lalea, ginkgo biloba, chiparosul de Sawara. Parcă memoram mai ușor decât în sala strâmtă din internat, numită înduioșător „de meditații”. Mai bine decât în parc și în Pădurea Verde nu puteam niciunde să medităm. Acum, fostul meu coleg coordonează proiecte prin derularea cărora elevii săi descoperă natura, colaborarea, prietenia: „T.I.V. – Tinerii, investiție pentru viitor!”, „V.I.P. – Voluntar în parc!”, „Tineri pentru tineri”, „Dreptul de a fi tânăr”, „Să facem florile să râdă!”, „Voluntariat, prietenie, ecologie!”, „Natura ca profesor”, „EcoFest”. Proiecte pentru care a primit de la autorități sume de obicei mici, de câteva mii de lei. Sunt și proiecte pentru care au fost alocate sume mari, de pildă 70.000 de euro, pentru „ProEducație” (2022-2025), dar „echipa managerială nu este plătită, aceste cheltuieli nu sunt eligibile”, mă asigură directorul școlii din Fiscut.
La cetatea Șoimoș

L-am revăzut pe Cosmin, recent, când ne-am întâlnit mai mulți colegi din Promoția 1991, la Păuliș. Ce credeți că ne-a propus? Ați ghicit: o excursie. Ne-a luat pe cei mai mulți dintre noi ca pe niște elevi ai lui și ne-a dus la cetatea Șoimoș. Zidurile medievale, acum ruinate în mare parte, refăcute pe alocuri, sunt situate pe vârful unui deal cu pante abrupte, care străjuiește Valea Mureșului, în amonte de Lipova. Avem noroc de o vreme frumoasă de sfârșit de octombrie. Pantele înierbate ale dealului sunt înroșite de tufele de măceș cu fructificație bogată. Pădurile de gorun și fag care îmbracă versanții Munților Zarand au căpătat nuanțele de galben și ruginiu, iubite de pictori și fotografi. Porumbele albastre, care fac gura pungă, se ițesc din mărăcinișuri impenetrabile. Urcăm pe poteca adâncită de ploi. Mai obosim, ne mai oprim, mai schimbăm câte o vorbă. Apoi ajungem sus, între zidurile ruinate, deasupra Mureșului, care curge verde și domol printre versanți. Oboseala a dispărut, parcă aș avea chef să merg și mai departe. Domnul director ar fi gata să ne angajeze într-o excursie de o zi, până pe creasta Munților Zarand. Poate altă dată, azi ne lăsăm păgubași, nu suntem pregătiți pentru o așa aventură. La baza cetății, dăm peste un grup de motocicliști, opriți chiar pe poteca de picior, pe unde urcă și alți vizitatori. În mod normal, accesul motocicliștilor nu ar trebui permis, dar cetatea pare lăsată de izbeliște. Turiștii trebuie să se dea la o parte din potecă, să-i lase pe motocicliști să urce. Și băieții urcă și dau năvală în cetate, umplând de zgomot și gaze de eșapament incinta liniștită, spre dezaprobarea noastră. Cu siguranță, niciunul dintre ei nu a fost elev al școlii din Fiscut, ca să primească o educație ecologică adevărată.