– România este a doua putere apicolă din Uniunea Europeană, după Spania. În 2021, au viețuit în țară 2.353.000 de familii de albine. Prisăcile românești au produs, în acel an, peste 30.000 de tone de miere, triplu față de anul 1990. O treime din această cantitate este livrată pe piața europeană, în special în Germania, unde mierea românească este foarte bine apreciată. Contributori importanți la viața apicolă națională sunt și bravii apicultori din județul Timiș –
Primul stup
Petru Doda este președintele filialei Timiș a Asociației Crescătorilor de Albine, constituită la nivel național, cu sediul la București. Am convenit să vizităm împreună un apicultor experimentat, din comuna Ghiroda, lipită de Timișoara. Drept urmare, aștept pe marginea șoselei, lângă celebra Fântână a Punctelor Cardinale, vis-a-vis de zidurile Bastionului habsburgic, renovat, deschis pentru turiști. E dimineață, o dimineață friguroasă de februarie. Punctual, la ora stabilită, șeful ACA Timiș oprește autoturismul lângă mine, urc și traversăm toată partea de est a orașului. Construcțiile se țin lanț, nici nu bag de seamă când intrăm în Ghiroda. În scurt timp, ajungem la poarta unei case, în apropierea căreia, în grădină, se află câteva rânduri lungi de stupi colorați, un mic rai apicol amorțit. Apoi intrăm într-o încăpere călduroasă, unde suntem luați în primire de gazdă: Gheorghe Stanciu, un bărbat în etate (peste 80 de ani), dar vioi, afabil, numai zâmbet. Parcă l-ar fi înțepat câteva albine în dimineața asta, și în loc de venin, i-ar fi inoculat bună dispoziție. Numai că albinele sunt strânse ghem în stupi, să reziste iernii. Mai e un pic până vor ieși prin urdiniș, la primul cules. Până atunci, pentru apicultori e timp de făcut planuri și de povestit. „Trăia la noi în sat un stupar bătrân, căruia îi ziceam uica Niță. Eu eram un puști, băteam toată ziua mingea pe uliță și moșul m-a strigat într-o zi să-l ajut în prisacă. L-am ajutat și, drept răsplată, mi-a dăruit un stup. Așa am ajuns eu apicultor, de la stupul ăla”, povestește gazda noastră, în timp ce îmi întinde un borcan cu miere de rapiță, albă și densă, să-mi îndulcesc cafeaua. Pasiunea pentru stupi a durat. Mai târziu, Gheorghe Stanciu a mers la școală, a absolvit Facultatea de Fizică-Chimie, a ajuns profesor, director de școală la Bucovăț, dar nu a renunțat niciodată la albinele lui: „Am 67 de ani de apicultură”, spune zâmbind tinerește. Tot județul îl cunoaște. Are clienți peste tot, îl sună, îl caută, îi cumpără mierea. De-a lungul anilor, i-a învățat pe mulți să crească albine: „Cred că vreo douăzeci de inși s-au apucat de apicultură datorită mie. La școală, am dat stupi la cinci elevi”. Cunoaște toate pădurile de salcâm și de tei, toate câmpurile bogate în ierburi melifere, din vestul țării. Ba a ajuns cu stupii lui și în Oltenia cea bogată în păduri de salcâm. Merge în transhumanță și acum, la senectute: „Mai am vreo 70 de stupi. Merg pe Valea Mureșului, la Domeniul Regal de la Săvârșin. Puterea pe care o am, vine de la albine”.
La vânătoare de roiuri
Ni se alătură, în timp ce vorbim, un tânăr apicultor, cu un prenume de personaj de basm: Eleodor Cosmin Vasile. Face taximetrie, dar pasiunea lui a fost, încă din copilărie, să crească animale mici: pești în acvariu, hamsteri, porumbei, papagali și multe altele. Acum câțiva ani, până în pandemie, era la socrii lui, în satul Șuștra, când câteva roiuri de albine s-au sălășluit în grădina lor: „Am oprit și eu un roi, am cumpărat un stup și așa m-am apucat de apicultură. Am înmulțit stupii de la un an la altul”. Albinele roiesc în luna mai, numărul lor crește în stup foarte mult și hrana nu mai este de ajuns. Roiul condus de o matcă (regina stupului) se desprinde din familia originară și zboară în apropierea prisăcii, oprindu-se, de obicei, în primul pom sau copac. Apicultorii vânează aceste roiuri, pentru a le repune într-un nou stup: „Într-o primăvară, am găsit un roi care se băgase în crăpătura unui zid. Cinci ore m-am chinuit să-l scot de acolo, cu regină cu tot”. Cu timpul, Eleodor s-a inițiat în treburi de mare precizie, cum ar fi transvazarea larvelor, adică mutarea larvelor tinere din celule de albine lucrătoare în botci artificiale. O botcă este o celulă specială de fagure, în care se dezvoltă matca. Practic, este o intervenție de mare finețe a apicultorului, pentru obținerea controlată a reginelor. Apoi mătcile se împerechează și produc ouă, vreo 2000 de ouă pe zi, din care ies albinele lucrătoare. Viața acestora este scurtă, vreo 30 de zile, dar regina poate trăi până la 7 ani! Ea este singura albină fecundă din stup. Eleodor nu merge, deocamdată, cu stupii în pastoral. Îi ține într-o grădină, la țară. E unul dintre cei peste o mie de apicultori din județul Timiș. Dintre aceștia, 250 sunt membri ai Asociației Crescătorilor de Albine.
Un nou sezon apicol
Ieșim toți patru, la stupii lui Gheorghe Stanciu. E tăcere deplină în aceste căsuțe din lemn, unde stau ghemuite, în inerția lor hibernală, albinele, aceste fascinante viețuitoare, în absența cărora agricultura și viața pe pământ ar suferi sau ar dispărea, după cum a spus Einstein. Noile reglementări europene ocrotesc din plin albinele și celelalte categorii de polenizatori. Unele pesticide au fost interzise, iar utilizarea altora va fi drastic redusă. Fermierii, pentru a încasa subvenții agricole, trebuie să lase nelucrate anumite suprafețe, care ajung până la 10% din suprafața totală a fermei, pentru a permite vegetației sălbatice să crească și să ofere condiții de viață albinelor. Sigur, două culturi agricole, cea de rapiță și cea de floarea-soarelui, sunt utile pentru apicultură, dar și flora spontană face parte din baza meliferă, este sursă pentru mierea polifloră. Uniunea Europeană este a doua mare putere apicolă la nivel planetar, cu o producție anuală de 218.000 tone de miere, în 2020. Cel mai mare producător este China, cu 444.000 tone, în 2020. În aceste condiții, mierea chinezească inundă piețele internaționale, deși nu este chiar de cea mai bună calitate, ba încă sunt studii care arată că o parte din mierea chinezească este contrafăcută („adulterată”, ca să folosesc termenul de specialitate). Desigur, mierea aceasta intră pe piața europeană cu cel mai mic preț de pe planetă (1,65 euro/kg, în primele șase luni ale anului 2022). „Anul trecut, mierea de salcâm bio românească a fost 27 – 28 de lei/kg, în vrac, față de 36 de lei/kg, în 2021”, îmi spune Petru Doda. Asta înseamnă că mierea bio românească este plătită încă bine, cu peste 5 euro/kg. Este o dovadă a calității și aprecierii de care se bucură pe piața comunitară. Cu timpul, apicultorii români au învățat să își vândă mierea mai bine, o ambalează în borcane cu etichetă personalizată, și-au făcut pagini de internet, își promovează marfa pe rețelele de socializare. Sunt organizate și târguri de profil, unde vizitatorii au ocazia să-i cunoască pe apicultori și să cumpere sortimentele de miere dorite. Chiar aici, la Ghiroda, este organizat în luna martie un târg apicol, ajuns anul acesta la a XII-a ediție. Pentru apicultorii timișeni începe un nou sezon, o nouă punere în mișcare spre masivele melifere: în munții Banatului, în șesul și pe dealurile Olteniei, pe câmpurile galbene de rapiță și de floarea soarelui. Camioanele cu stupi parcurg zeci, sute de kilometri, ca să parcheze, undeva, în marginea unei păduri sau în mijlocul unei culturi agricole. Munca aceasta a apicultorilor se desfășoară departe de ochii lumii, nu prea are vizibilitate publică, nu face spectacol. Până și în presa agricolă, atenția acordată sectorului apicol este redusă. Au întâietate fermele de cultură mare (grâu, porumb, rapiță etc.) și cele de creștere a bovinelor și ovinelor, mai rar dai peste câte un articol dedicat apiculturii. Cu toate acestea, viața stupului depășește în complexitate viața din orice altă fermă agricolă!
