Luca, doctorul evanghelist

– Pictor, doctor și, mai presus de toate, apostol, evanghelistul Luca este una dintre cele mai fascinante figuri ale Noului Testament. Deși nu a făcut parte din cercul celor doisprezece apostoli care L-au urmat pe Hristos, de la Sfântul Apostol Luca ne-a rămas cea mai lungă evanghelie și cartea Faptele Apos­tolilor. Aproape o treime din Noul Testament este scrisă de el. Pentru că a fost și pictor, de la el avem și prima icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, devenită canon pentru orice icoană orto­doxă –

Învierea din Emaus

Era a treia zi de la moartea lui Hristos. Nu-L văzuseră spânzurând pe lemn, le fusese teamă de legionari și de mai marii templului, dar, chiar dacă nu-L priviseră atârnând fără de viață pe cruce, de murit muriseră și ei cu El. Porniseră spre Emaus, un sătuc aflat nu departe de Ieru­salim, el și Cleopa, fratele său în cre­dință, înveliți într-o tăcere de gheață. Mergeau și vorbeau ca toți oamenii, dar, din căușul inimii le pierise orice urmă de bucurie, orice duh, orice dorință de a mai trăi. Lu­mea și pământul, care fuseseră așa de pline de lumină cu Iisus, erau acum mai întunecate de­cât gheena. Din gân­­durile negre le-au ieșit și primele cu­vinte, întrebări gre­le, care le chinuiau cugetul. Cum de mu­rise Domnul? Și, mai cu seamă, cum de murise așa, ca un tâlhar la dru­mul mare, răstignit alături de doi făcă­tori de rele? El, ca­re era Lumina Lu­mii, își dăduse su­fletul, luând cu moartea Sa și orice urmă de nădejde. Și mai aveau un gând, pe care nici măcar nu îndrăzneau să-l rostească, atât le era de urât: dacă Iisus murise ca orice om, mai puteau ei să creadă că El era Mesia cel mult așteptat? Mai puteau să pună preț pe cuvintele Lui, de vreme ce nu-i izbăvise nici de romani, nici nu așezase împărăția lui Israel în fruntea lu­mii, așa cum nădăjduiseră cu toții? Cu gândurile acestea, întunecându-le lumina zilei, nu e de mirare că nici nu l-au băgat în seamă pe străinul care s-a apropiat de ei cu pași repezi. I-a ascultat curios, apoi a început, cu grijă, să aducă lumină în vorbele lor negre. Le-a tâlcuit bob cu bob, profețiile despre Mesia, începând cu primii proroci, lim­pezindu-le că așa a fost scris să se întâmple, pen­tru ca Hristos să-și atinga slava Sa. Moartea era doar o cale, nu un capăt, o punte, nu o stavilă de netrecut. Cuvinte ca acestea nu mai rostise ni­meni, niciodată în Israel. Vorbe drese cu har, din cele care aprind inimile reci și le fac să se to­peas­că de dragoste. Nu pricepeau de unde știa toate acestea stră­inul, dar odată ajunși la Emaus, n-au vrut să se mai despartă de el, așa că l-au rugat să rămână îm­preună, că tot se îngâna ziua cu sea­ra. Străinul a pri­mit și, când a venit vremea cinei, a luat pâinea și a frânt-o, așa cum făcuse și Domnul la Cina cea de Taină. Abia atunci li s-au deschis ochii și L-au cu­nos­cut că este Iisus, dar El s-a fă­cut nevăzut ochi­lor, ascunzându-li-se în inimă. În acea seară, într-o casă smerită dintr-un sătuc pierdut în Is­rael, a înviat, cu a­de­vărat, credința în Luca. Ivirea Dom­nului i-a aprins în inimă un foc care nu s-a mai stins nicicând.

Plecarea în Țara Sfântă

Luca a văzut lumina zilei între primul an de la nașterea lui Hristos și cel de-al șaisprezecelea, savanții nu s-au putut pune nici până azi de acord. A fost, așadar, apropiat de vârstă cu Mântuitorul. Cetatea în care s-a născut, Antiohia Siriei, pe care grecii o numeau Antiohia cea Mare (astăzi An­takya), în Turcia, se afla pe malul râului Orontes, la poalele muntelui Silpius, foarte aproape de țăr­mul însorit al Mediteranei. A fost prima cetate din lume în care ucenicii lui Iisus s-au numit creștini. Luca a crescut într-un oraș plin de viață, în care se amestecau oameni și limbi, datini și credințe diferite. Familia lui a fost fie una de evrei de limbă greacă, fie de greci iudaizați, nu știm sigur. Ce știm limpede e că, dintre toți evangheliștii, el a fost singurul care a umblat la școlile eline ale timpului, școli bune, în care s-a deprins cu marii filosofi și poeți ai Eladei, ceea ce se va vădi în toate scrierile sale. De pregătit s-a pregătit să fie doctor de trupuri, dar Domnul i-a rânduit să vindece mai cu seamă suflete. Părinții lui vor fi fost înstăriți, ca să-i poată plăti anii de școală și vor fi fost îndeajuns de citiți ei înșiși, ca să-l în­dru­me către marii înțelepți ai antichității: Homer, Aesop, Epimenides, Euripides sau Platon. Cul­tura aceasta înaltă o va topi, mai târziu, chiar în paginile evangheliei sale. De acolo îi va fi venit și setea adâncă pentru ceva mai înalt decât îi putea oferi averea familiei și meseria de medic, pe care și-o alesese. Era un suflet însetat de Dum­nezeu, iar pe El nu-L putea găsi în paginile cărți­lor eline, oricât ar fi fost ele de înalte. Dum­nezeu trebuia căutat în Israel, acolo unde El însuși se descoperea poporului ales. Nu știm când a plecat Luca spre Țara Sfântă, aflată nu foarte departe de cetatea natală și nici cum a ajuns să-L cunoască pe Iisus. Știm doar că a făcut parte din cercul larg al ucenicilor Lui, cei șaptezeci de apostoli, care nu au stat cu Dom­nul tot timpul, ca cei doispre­zece, dar L-au cunoscut și i-au vestit învățătura în tot neamul lui Israel.

Prima icoană a Maicii Domnului

Trebuie că Luca a fost tare apropiat de Maica Domnului, altminteri nu ar fi avut îndrăzneala dumnezeiască să o picteze. Și nici nu ar fi dat atâtea detalii în evanghelia sa despre copilăria lui Iisus. De unde să le fi aflat, dacă nu direct de la Preacurata? Îmi închipui că, după Înălțarea la cer a Domnului, vor fi petrecut multe seri vorbind despre Hristos. Nu cred să o fi pictat ușor pe Ma­ria, mai ales că nu zugrăvea un portret obișnuit, așa cum se făcea în toată lumea romană, ci ceva cu totul nou – o icoană. Trebuia să prindă, adânc ascunsă în chipul cel omenesc, subțirimea dum­nezeiască a Duhului Sfânt, care strălucise peste Maică și Fiul ei. Cumva, în fiecare tușă de penel, în orice umbră și în orice lumină, avea de zugră­vit ceva din dragostea nemărginită a Maicii pen­tru prunc, o dragoste de mamă care-și văzuse apoi fiul țintuit pe cruce, chinuit cumplit, mort și apoi înviat. Cu așa suferință nu poți să trăiești, poți doar să mori – suflet mort, în om viu. Preacurata a murit de mii de ori la picioarele crucii și a și în­viat împreună cu Fiul ei, de tot atâtea ori. Iar asta nu avea cum să-i fi scăpat lui Luca. Nu știm de la cine a învățat apostolul meș­teșugul picturii și nici când anume a ajuns să o zugrăvească pe Maica Domnului, dar îmi e greu să-mi închipui că Preacurata i-a stat în față drept model. Smere­nia ei deplină n-ar fi îngăduit așa ceva, încât Luca a fost nevoit să picteze din amintiri. Un avantaj, într-un fel, pentru că distanța și timpul, cu aripa lui, șterg tot ceea ce nu merită să rămână. Mai ales într-o inimă scăldată de har, vremea spală nimicurile și face să crească tot ce e măreț și bun. Iar inima lui Luca așa a fost. Eu cred că a iubit-o pe Maica Domnu­lui mai presus de orice, pentru că în ea îl putea vedea pe Fiul ei. Felul Preacu­ratei de a se ruga, de-a merge sau lucra, tăcerile, mai mult decât vorbele ei, smerenia-i deplină, toate îi vor fi adus aminte de Hristos. De aceea a și pictat-o cu Pruncul Sfânt în brațe, arătând spre El cu mâna dreaptă. Grecii îi spun acestui tip de icoană, rămasă moștenire de la Sfân­tul Apostol Luca – Hodighitria, adică Povățui­toarea, pentru că ne în­dreap­tă către Hristos. Așa a fost Maica Dom­nului și așa a vrut Luca să ne-o a­min­tim – ca o mână îndrep­tată spre Fiul ei, cel mai presus de orice, darul lui Dumnezeu. Apoi, cu cât au trecut vea­curile, în acest chip al Mai­cii Domnului, nemurit de Luca pe lemn și-au găsit alinare și drum nenumărate inimi, nesfâr­șite dureri, infi­nite iubiri. Tradiția ne spune că, după ce a zu­grăvit prima icoană, Luca a mers cu ea la Maica Domnului și i-a ară­tat-o. „Da­rul Celui ce S-a năs­cut din mine și al meu să fie cu icoanele acestea”, i-a spus Fecioara, bine­cuvân­tându-i lucrarea. Și așa a fost. Nici­unde, în fața nici­unei picturi de pe acest pă­mânt nu au curs atâtea la­crimi și nici nu s-au făcut atâtea minuni, ca în fața icoa­nelor Maicii Dom­nului.

Scrierea Evangheliei

Când Luca a început să-și scrie evanghelia, tre­cu­seră cincisprezece ani de la Înălțarea Dom­nului. Trăi­se până atunci câteva vieți de om, se așternuseră peste el nu doar anii, învățătura, durerea deznădăjduită a uce­ni­cului care-și văzuse învățătorul mort, ci și bucuria fără de margini de a-L reîntâlni și de a simți că este alături de El, clipă de clipă. Hristos i se mu­tase în inimă, în că­suța smerită din Emaus. Și despre această pre­zență, subțire ca zefirul și, totodată, mai trainică decât oțelul, avea să scrie în evanghelia sa. Va topi în ea și amintirile pe care Preacurata i le va fi spus numai lui: Bunavestire, vizita arhan­ghe­lului Gavril, frânturi din co­pilăria Domnului, amănunte minunate pe care doar Luca ni le-a lăsat. Ele și pildele des­pre iubirea fără de mar­gini a lui Dumne­zeu Tatăl, pilde spuse de Hristos însuși, în stare să întoarcă la pocăință și la iubire cel mai împietrit suflet, pilde pe care Luca le-a scris ca nimeni altul, cu dăruire și har, fac din evanghelia sa un miez al Scripturii. L-au ajutat în asta și școala înal­tă pe care o fă­cuse, scrierile și înțelepciunea filo­so­filor, dar, mai presus de toate, l-a sprijinit inima sa sensibilă la frumos. Oameni iluștri au spus despre el că descrie scenele evanghe­lice cu delicatețea unui pictor. Chateau­briand avea să mărtu­risească în „Ge­niul creștinismului” că cele mai ilustre ta­lente din Roma și din Grecia n-ar fi putut să scrie așa ceva „atât de simplu și de mi­nunat”. E limpede, însă, că evanghelia lui Luca nu a fost scrisă doar de el. În lungile nopți când se va fi străduit să aștearnă pe hârtie cuvin­tele de foc la care se va închina omenirea, timp de mii de ani, în tăcerea aceea din fața colii albe, alături de Luca va mai fi fost Cineva: Străinul care-l prinsese din ur­mă pe drumul Emau­sului. Iisus, cel care nu a scris niciun rând, niciodată, pen­tru că vor­bele lui rămâ­neau tipărite pe veci în min­tea celor care îl ascul­tau, El i-a purtat mâna lui Luca pentru a lăsa creștinilor cuvintele Sale sfinte.

Spânzurat de-un măslin

Dintre toți apostolii, Sfântul Luca s-a înfrățit cu Pavel. El, cel format în spiritul culturii greco-romane, avea să se îngemăneze cu strălucitul evreu, adept al Torei, din școala rabinului Gama­liel. Au ținut mult unul la celălalt, slujindu-L îm­preună pe Hristos, de-a lungul și de-a latul Impe­riului Roman. Pavel îl va pomeni mereu în epis­tole, numindu-l „Luca, doctorul cel preaiubit”. Cei doi au întemeiat biserici, au sfințit preoți, lăsând peste tot pe unde au trecut ur­mele credinței în Iisus. Când Pavel a fost ares­tat la Roma, Luca era cu el. Numai Domnul știe ce va fi fost în ini­ma lui când fratele lui de propo­văduire avea să moară decapitat, din ordinul lui Nero. Moartea lui Pavel, moarte de apostol, plină de curaj și rugă­ciune, nu l-a înspăimântat, ci i-a dat aripi. Galia, Italia, Dal­ma­ția, Macedonia, Ahaia… Luca a mers peste tot, neobosit, deși anii ninse­seră peste el. Dar, cu vârsta, îi crescuseră și harul și puterea care-i venea de sus. Tămăduia cu ruga trupuri și suflete, întărea în cre­dință, le dădea tuturor ceea ce strânsese în inimă – iubirea lui Iisus. Sfârșitul l-a găsit în Grecia, în ținutul Beoției. Niște păgâni, furioși pentru că îi con­vertise pe mulți la credința în Hristos, l-au prins, l-au torturat și apoi l-au spânzurat de un măslin. Avea 84 de ani, iar inima îi era încă tânără.

Ploaia sfântă

De nicăieri, din cer senin, așa cădea ploaia pes­te mormântul său. Ani la rând au venit la săr­bătoarea tre­ce­rii sale la cer credincioși de pe tot cuprinsul impe­riului, și sănătoși, și betegi. Ciungi, leproși, ofti­coși sau orbi, cu toții se în­ghesuiau așteptând să cadă coliria, cum o nu­meau pelerinii. De venit, ploaia miraculoasă venea întotdeauna, căzându-le pe ochi, ca niște picături de lacrimi ale cerului. Iar pe cei care se rugau cu credință, ploaia sfântă îi și vindeca. Vestea miracolelor săvârșite la mormân­tul Sfân­tului Apostol Luca din Tebaida Beoției, nu depar­te de Athena, s-a răspândit în tot imperiul, dar pelerinajul a fost ținut sub obrocul impera­torilor păgâni, care i-au prigonit pe creștini răs­timp de aproape două vea­curi. Când pe tron a venit îm­păratul Constantin cel Mare, drumul credin­cioșilor a fost eliberat, iar mormântul a fost luat cu asalt. Constanțiu, fiul lui Constantin, a ridicat la Constantinopol o biserică închinată Sfinților Apostoli Luca și Andrei, și a adus acolo moaștele evanghelistului. Tradiția spune că sicriul adus de la Tebaida a fost purtat de un eunuc pe nume Anatolie, care-și cheltuise toată averea la doctori, dar se vindecase atingându-se de moaștele lui Luca. Aproape o mie de ani a stat evanghelistul la Constantinopol, până când, în anul 1204, cru­ciații care au cucerit ce­tatea i-au luat osemintele sfinte cu ei, la Pa­dova, în Italia, unde se află și acum, rodind mi­nuni, ali­nând dureri și, mai cu seamă, întărind în cre­dință pe oricine vine să-i ceară ajutorul.