Ieșitul la țarină

– În Apuseni, oamenii se întorc să-și binecuvânteze ogoarele, pe care le-au părăsit demult –

„Bine-ați venit în catedrala mea!”. Părintele Daniel întinde mâinile roată, tăind aerul cu o mișcare scurtă, deasupra dealurilor și pădurilor dimprejur. Suntem pe una din culmile satului Prăvăleni, din Apusenii Hunedoarei, cu un grup de săteni care încă mai păstrează un obi­cei străvechi: ieșitul la țarină. Și-au pă­răsit așezările și-au coborât la câm­pie, dar rugăciunile le mai fac. Deal de deal și cruce de cru­ce, acolo unde a existat un rost ome­nesc. Ce pare po­veste, cândva a fost via­ță trăită curat, într-o rânduială ce ți­nea legați oamenii de pământ și pă­mântul de cer. Îi cău­tăm urmele, să așe­zăm deasupră-le o rugăciune, până nu s-or pierde cu totul.

Nici holde, nici cărări

Se-adună în tinda bisericii, unul câte unul, înainte ca fuioarele de ceață ale dimineții să se fi împrăștiat. Mândrean, Marcel, Liviu, Dănuț, Marian, Voicu, Tibi, Daniel. Intră înăuntru, se închină scurt la icoane, apoi ies și așteaptă. Pre­otul e-ngenuncheat încă, înaintea altarului. Cere lui Dumnezeu ajutor pentru roadele cele bune ale pământului, pentru truda oamenilor și pentru bunul rost al drumului la care au să purceadă – mai bine de 35 de kilometri ce trebuie străbătuți până se lasă seara. Doi prapuri, steagurile acelea verticale ce străjuiesc bisericile ortodoxe, icoana Sfintei Treimi, cădelnița, ulciorul cu apă sfințită și-un buchet de busuioc ținut strâns în legătura unei panglici tri­colore. Urcăm cu toții în carul înfășat cu lepedee multicolore, tras de-un tractor. Cândva, va fi fost tras de boi sau de cai dar, acum, în sat nu mai sunt cai, nici boi. Iar oa­menii, abia de mai sunt vreo sută. Cei mai mulți dintre ei s-au născut și au crescut pe culmile pustii spre care ne îndreptăm. Dru­mul ce lea­gă lumea de sus cu cea de jos, din sat. Cu pasul au tăiat pă­durea și au făcut cărări spre îna­poi. N-au știut că într-o zi, n-or mai avea la ce se-ntoarce, că acolo, pe culmile-acelea de munți, nu vor mai fi nici case, nici holde, nici ani­male și nici cărări. Doar amin­tirea fostului rost omenesc. Și pă­durea, și crucile – sem­nul grijii lui Dumnezeu pen­tru toată lucrarea Sa.

Prin pădurea deasă, de frasin și carpen, abia străbate, din loc în loc, câte-o geană de lumină. Drumul, lutos și înglodat, după multele ploi căzute, ține firul apei, o vale grăbită și limpede. E răcoare și bine, băr­bații sunt veseli și deschiși la vorbă, completează unul povestea celui­lalt. Calea ferată nu mai există. Doar pe alocuri se pot ghici picioa­rele unor podețe de susținere, alcă­tuiri ciudate, din pietre de dimen­siuni egale, așezate unele peste al­tele, fără nici un fel de liant. Umbra pădurii devine, dintr-oda­tă, nefiresc de rece. Și moale, ca pătura de mușchi crescută-n voie peste pietrele atinse, acum o sută de ani, de mână și lacrimă de om.

Într-un luminiș, prima troiță, primele rugă­ciuni. Și rugăciunea care ne va-nsoți, ocrotitor, în­­­treaga zi: „Mântu­ieș­te, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moș­te­nirea Ta! Biru­in­ță bi­necredincioșilor creș­tini asupra celor con­trari dăruiește și cu Cru­cea Ta păzește pe popo­rul Tău”. Știu ru­gă­ciu­nea și mă nedumerește un cuvânt: oamenii aceș­tia spun contrari, unde eu știam potrivnici. „Așa stă scris în cărțile cele vechi și, pe-aici, la multe cântări și rugăciuni, încă se păstrează cu­vintele de-atunci”, mă lămurește părintele Daniel. Așe­zate-n rânduieli venite de foarte departe, cu­vintele își schimbă, uneori, forma, păstrând în­lăuntru-le, ca-ntr-un sipet, înțelesul originar.

Să nu vină boholturi

Ajungem în Valea Basarabiței. O poiană ge­neroasă, înțesată de margarete, și, ceva mai la margine, în dunga pădurii, o căsuță cât un stat de om și-un grajd pustiu. Troița, împodobită cu flori proaspete, are o grădinuță doar a ei, plină-ochi cu stânjenei violeți. „Stăpâne, Doamne Dum­­nez­eul nostru, binecuvântează agonisita aceasta și fă-o pe ea să aducă roadă, prin rugă­ciunile Prea­curatei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fe­cioară Maria…”. Nici o pasăre nu taie văz­du­hul, nici un ciripit nu sparge liniștea, nici un nor nu-ntârzie pe cer. Doar noi, drumeții, și mem­brii familiei ce primesc rugăciunea de ocro­tire și bel­șug, într-un loc din care viața a fugit.

„Părinții mei au făcut casa aici, când m-am născut eu, și aici am copilărit până la 15-16 ani. Veneam de la casa din sat, aici erau animalele, în grajd. Aici le țâneam, c-aveam tăt ce trăbuie pentru ele. Cât se vede locul ăsta, tăt e a nost`. Mer­geam la școală cu mocănița care ducea lem­ne din pădure, dar și pe jos, de multe ori. Nu mergeam zilnic, că aveam o bu­nică în sat și, peste săptămână, stă­team la ea, sau la domnu învățător”. Mărioara Gheorghiu e gazda ce ne-așteaptă cu masa întinsă, la umbra unui nuc uriaș. Îmi deslușește povestea gos­podăriilor ăstora cocoțate pe culmi de munți, până la care, ca s-ajungi, treci ape și păduri.

„Cât îs dealurile ăstea, plin era de oameni, de prunci și de marhă (ani­ma­le – n.red.). Știu c-or fost vremuri de-or țânut bivolițe, apoi oi și capre or avut multe, vaci, nu mai spun! La deal, își țineau animalele, că era iarba cea mai bună. Acolo-și aveau holdele și sporul, acolo-și țineau viața întreagă și curată, bună și rânduită. Și munca, fără de care, niciodată, ță­ranul n-o știut trăi. Nu știu să spun dacă-o fost greu sau nu, că nimeni nu s-o gândit vreo­dată la asta. Țăranul știa că i-i rânduit să mun­cească și să ruga la Dumnezeu numa’ să-l aju­te, să-i dea putere să-și țină gos­podăria”. Jos, în satul de la drum, oamenii erau ai lumii. Aici, sus, în poala cerului, erau ai lui Dum­nezeu. Și era bine. N-aveau biserică aici și nici la cea din sat, la slujbe, țăranii nu prea aveau vreme să coboare. Și-atunci, au făcut, fiecare pe pă­mân­tul lui, câte-o cruce sau o troiță, durată din lemn sau piatră. Le-au îngrădit cu uluci de lemn, să nu le spur­ce ani­malele. Înaintea lor își ple­cau ge­nun­chii, dimineața, rugân­du-L pe Dumnezeu cel bun să le ajute-n câte toate, dar și la ceas târ­ziu, de seară, mulțumindu-I pentru încă o zi, îm­pli­nită cu rost. Rost ome­nesc. Rân­du­iala vieții lor.

„Mătușă Mărioara, de ce-am ve­nit noi, azi, aici? De ce-a venit pre­otul?”. Încerc să înțeleg rostul știut de-o viață de oamenii locului, dincolo de tot ceea ce aflasem, deja, din propria docu­mentare. „Apăi, cum să vă spun? Părintele vine să sfin­țească crucea, dar asta-nseamnă că sfin­țește locul. Acum, o rămas cumva simbolic totul, că noi nu mai stăm aici, nimeni nu mai stă, nici animale nu mai țânem la deal. Dar să știți că or fost câțiva ani cât părintele dinainte n-o putut veni, o fost bolnav. Că are, că n-are legătură, io nu știu, dar știu că-n anii ăia or fost mari pro­bleme-n sat: au venit ploi mari, o ieșit valea și-o măturat în cale câteva gospodării. Nouă ne-o lua apa aproape tot, de vreo două ori, o dus plu­gul, grapa, porcii. De-aia vine părintele și de-aia îl primim cu drag, să facă rugăciuni la locul întemeierii, acolo unde ne-a fost rânduiala dintâi, să nu vină bo­holturi, vijelii, ploi cu tunete și fulgere”. Oamenii, puțini cât sunt, încă mai cred în rânduielile vechi. Și stau, în credință și-n rugăciune, cum ar sta într-un leagăn aninat de cer, cu funii străvezii, de lumină. Care nu se strică și nu se rup, cu oricâtă-ndârjire ai trage de ele.

O cădelniță fumegândă

De-aici, o bună bucată avem de mers pe jos. Drumul urcă un versant abrupt. Rădăcini de co­paci bătrâni închipuie trepte spre capătul din sus, ce nu se vede. Părintele urcă la pas, cu nă­dejde. În sfârșit, lumină! Gruiu Mă­rului. O poiană imensă, cât tot ver­­santul muntelui ce l-am ur­cat, cea mai ma­re poiană pe care-am văzut-o vreo­dată. Cerul e senin și cople­șitor de albastru, adie un vânt moale și plă­cut, ce face să ne umble mai ușor pa­șii pe cărarea ce-o tăiem sin­guri prin­tre ierburi și flori.

Părintele Daniel agață, de crean­­­ga unui măr, cădelnița. „Bi­­ne-ați ve­nit în catedrala mea!”, ne spune și zâmbește. Un zâm­bet curat, plin, împăcat. N-ai cum să nu-nțelegi, n-ai cum să nu-i dai dreptate.

Am trecut deja, pe jos, două pă­duri și două poieni. Greu o fi părut înainte de a le străbate, nu și privind în urmă. Pădurea asta, însă, în care pășim acum, e-ntinsă ca-n palmă. Teren drept. Ca și copacii ce se-nalță spre cer, unul lângă al­tul, ca niște soldați aliniați regula­mentar. Din loc în loc, însă, la rădăcina lor, gră­mezi de pietre. Din­tr-o clădire, încăpătoare și trainică odinioară, casă sau poate grajd, a mai ră­mas doar o gră­madă de lemne, prăbușite unele peste altele. Un ochi de apă, izvor numai bun de po­tolit setea, abia se mai ghicește sub rugii cres­cuți deasupra. Undeva, unde pare-a fi fost când­va un luminiș, se află ru­ina unei gospodării în toată re­gu­la. În fața ei, o cruce de piatră. Alt po­­pas, altă rugăciune. „Depăr­tea­ză, Doamne, de la agonisita aceas­ta, toată fiara și sălbăticiu­nea și viermele, mus­ca, rugina, ar­șița și vânturile ca­re-i aduc stri­că­ciu­ne…”. Cum o fi fost altădată, când pustiul ăsta vuia de oameni și viață?

Undeva, peste o vale și-ncă-un deal, ni se-nfățișează privirii cea mai tristă dintre imaginile pe care-aveam să le vedem: un munte în­treg, prăduit de copaci, doar cio­turi, cât putem cuprinde cu privi­rea. O singură suliță trece ins­tan­taneu prin mai multe inimi.   

Pustiul

„Pe tot muntele ăsta îs, cu to­tul, peste 40 de troițe. Nu se mai văd toate, nu mai e cale spre multe dintre ele, că le as­cunde pădurea. Toate au fost făcute manual, din piatră sau din lemn de goron, tăiat în lună bună. Luna bună înseamnă echinocțiul de iarnă, lună plină și ger. Și tâmplarii, și cioplitorii în pia­tră erau doar din satele-astea două, Prăvă­leni și Ciungani”, po­vestește părintele Da­niel, ca să treacă mai ușor timpul.

Tractorul, cu carul după el, a venit pe cea­laltă parte a muntelui, să ne poarte în siguranță mai departe. Calea e parcă tot mai anevoioasă, prin râpe și hârtoape, prin bălți adânci, înnămolite, pe care n-ai gândi că le poți străbate. Cei doi care mână tractorul sunt frați, Dorel și Liviu Bold. Știu exact ce fac, cum să strunească dihania și cum să îm­blânzească drumul. Din când în când, își în­torc privirile spre drumeți și zâmbesc. „Bi­ne­cuvântează, Doamne, moștenirea Ta!”.

– Ce-au făcut, părinte, oamenii, cu bi­necuvântarea asta pe care-au cerut-o o via­ță întreagă? Ce s-a ales de viețile lor și de lumea cea frumoasă, în care au trăit ca-n­tr-un basm?

– Cred că oamenilor le-a fost bine cât timp au avut senti­men­tul libertății și al pro­prietății, cât timp știau că lucrează pentru ei. A fost greu, dar a fost bine. Când au venit comuniștii, lucru­rile s-au schimbat. În zona Banatului, au în­florit CAP-urile, un­de era mare nevo­ie de forță de muncă. Atunci a fost un exod în ma­să al moților. S-au depopu­lat atunci sate în­tregi din Apuseni.

Bărbații sunt, dintr-o dată, mai tăcuți. Sau poate doar mai sobri. „Uite, aici a fost casa lui…! Și-aici, a lui…”. Întind mâinile ca și când ar vrea s-atingă ce nu mai este, imaginea holo­gra­fică, amăgitoare, a unei amintiri.

„Ați auzit cum face coasa în iarbă?”

O altă poiană. Dealul Popii. Ultima rugăciune la cruce. O femeie micuță vine, greu tare, spre noi. „Ai venit târziu, doamnă dragă. Să fi venit amu 50 de ani, găseai raiul. Tare faină viață-am dus aici! Aveam marhă multe, tăt câte vreo 20 de vaci, 30 de oi, și capre-aveam, și porci, și găini. Și le grijeam pe toate cu ce dădea pământu și Dumnezeu drăguțu. Făceam clacă la coasă, la se­cerat, la cules de cucuruz, și 17 cosași am avut odată. Am mai cosit și eu în rând cu ei, când o fost musai, și lemne din pădure am adus, singură, le trăgeam cu boii, cum puteam. Cu brâncuțele mele adu­ceam apă de la izvor, din jos, să dau la marhă. Mi-o plăcut să am de toate și-am muncit pentru asta, că drag mi-o fost și să muncesc. Ai auzit vreodată cum face coasa-n iarbă? Nici ploaia nu sună mai fain ca sunetul cela. Mi-i dor să-l aud, dar vremuri d-alea n-or mai fi, câtu-i lumea!”.

Mătușa Ana o ia șchiopătând pe-un drumeag ce duce la o căsuță mică, cât căușul unei palme. Aici și-a trăit viața, până-au lăsat-o puterile și-a co­­borât la casa din sat. „Viață bună-o fost pe-aici, că o fost plin de oameni, de case, de copii și de ani­­male. Cât îi muntele de mare, or fost numa holde și fânețe și oameni lucrând. N-o fost pădure, nici vorbă! Pădurea o crescut după ce-or plecat oamenii, de li s-or pustiit locurile. Acum, a pă­du­rii îs toate. Și-a lui Dumnezeu, că nu­ma El știe de ce le-o rânduit așa…. Nu-i rău că sunt pă­duri, rău e că nu mai sunt oameni”, spu­ne mătușa Ana.

„Hai, de ne-om ruga pentru ța­rină, poate a da Dumnezeu să se în­toarcă lumea”. În catedrala de vânt a părintelui Daniel Dobra, pornesc din nou rugăciunile. Dintr-odată, am senzația că pășesc prin lanuri de grâu înțesate cu maci, printre femei la secerat și prunci desculți, mânând vitele la pășune, printre bărbați vred­nici, întorcând c-o mână clăile de fân și cu cealaltă, dăltu­ind, în lemn și piatră, cruci pen­tru veșnicie.