Cele mai importante modificări la legea pensiilor speciale se vor aplica abia peste 20 sau chiar 40 de ani: așa a decis comisia care analizează proiectul de lege retrimis în Parlament de către Curtea Constituțională. Măririle de taxe și de impozite ni le-ar impune retroactiv fără milă guvernanții dacă ar putea, dar privilegiile pentru cei mai „speciali” dintre noi nu se pot anula decât prin 2063! La așa poftă de reformă, așa prezent și așa perspective pentru democrația noastră…
De altfel, recenta vizită a președintelui ucrainean Volodimir Zelenski (cam târzie, dacă e să judecăm după vecinătatea și pretențiile României) a fost ca o hârtie de turnesol pentru starea democrației de la noi. Mai întâi, preconizatul discurs al liderului de la Kiev în fața camerelor reunite ale Parlamentului României a fost anulat, în chiar ziua vizitei, după un scandal monstru al senatoarei Diana Șoșoacă, care a amenințat cu tot felul de măscări în cazul în care Zelenski ar fi urcat la pupitrul celei mai importante instanțe democratice din țară. În 2023, un personaj politic care își copiază în văzul lumii agenda Moscovei, direct de la Ambasada Rusiei, fără să-i mai deranjeze pe agenții care mișună nestingheriți prin România, ajunge să influențeze evenimente instituționale la cel mai mare nivel, fără ca autoritățile să schițeze vreun efort de a pune lucrurile în ordine. Nu mai vorbim aici de stilistica democrației, de faptul că e de bun simț să asculți ce are de zis un înalt oaspete și apoi, dacă e cazul, cu respect și cu argumente, să dai o replică: până și în anii ’90, în plină mineriadă, un lider ca Ion Rațiu a putut lua cuvântul de la tribuna Parlamentului! Vorbim în acest caz, deloc singular, despre faptul că instituții-cheie ale democrației își abandonează menirea. Când e să bată protestatari pașnici, jandarmii nu se dau în lături, când e vorba să confrunte spiritul de „galerie de fotbal” care s-a înstăpânit în Parlamentul României, nu schițează un gest.
A doua limită a democrației noastre originale tot Volodimir Zelenski a scos-o în evidență, în seara aceleiași zile. După doar câteva ore petrecute în România, președintele Ucrainei s-a așezat, relaxat, la vorbă, cu un grup de jurnaliști de televiziune pe care i-a cunoscut la fața locului. Întrebări deschise, fără niciun scenariu pregătit, cum se întâmplă, de regulă, într-o țară democratică. Adică fix invers de cum se întâmplă la noi, de aproape un deceniu, de când a ajuns la Cotroceni Klaus Iohannis. Președintele unei țări care abia aspiră la statutul de membru al Uniunii Europene și a NATO, țară aflată într-un război sângeros cu cel mai mare dușman din istoria noastră recentă, își face timp să vorbească liber cu jurnaliștii români, pe care propriul președinte îi tratează, de două mandate, cu suverană superioritate. Voci stridente, precum cea a Dianei Șoșoacă, s-au ridicat tocmai pe muțenia arogantă ce răzbate de la Cotroceni. Când vocile rațiunii și ale autorității nu se aud, se aud vocile mahalalei politice. Zelenski a venit și a plecat, noi rămânem aici, cu „specialii” noștri, care muncesc de zor la proiectul de reformă a țării. „După 2060”: cam acesta e noul proiect de țară al României. Poate sună cinic, dar promisiunea guvernanților noștri e că ne va fi mai bine când nu vom mai fi.
