• În timpul comunismului, cafeaua era un produs de lux. Nu-l găseai ușor, fiind vândut mai mult „pe sub mână”, ca să folosesc expresia consacrată în acele vremuri. Era un produs atât de valoros, încât figura pe lista bunurilor care erau oferite drept mită/șpagă/șperț, funcționarilor de stat, doctorilor, milițienilor și altor categorii profesionale, de puterea cărora se lovea cetățeanul obișnuit. După revoluția din 1989, cafeaua, deși importată de peste mări și țări, a fost democratizată: astăzi o beau și ciobanii, la stână, în vârful muntelui •
Libertate și cafea
Mi-ar fi plăcut să pot spune că scriu acest text așezat la una dintre mesele cafenelei din Piața Romană, din București, unde obișnuiesc să merg, dimineața, să beau o cană mare de cafea și să scriu, deseori, chiar articolul (aproape săptămânal) pentru rubrica „Țara la zi”, din Formula AS. Ei bine, tocmai acum, când m-am apucat să scriu despre cafea, nu sunt acolo, sunt acasă, într-o după-amiază de sâmbătă înzăpezită, după ninsoarea superbă de peste noapte. Ceasurile sunt prea înaintate ca să mai beau lichidul energizant. Scriu despre cafea… fără să beau cafea. Licoarea asta este, pe drept cuvânt, unul dintre câștigurile acelea obținute după căderea comunismului. Democrație, libertate și cafea. Democratizare a cafelei, sorbită în libertate. Sau liberalizarea cafelei, băută în democrație. Sau democrație și libertate, savurate ca pe o cafea bună, chiar dacă unele țări de unde provine cafeaua nu se bucură pe deplin de libertate și democrație. Cuvintele pot fi schimbate între ele, dar sensul rămâne neschimbat. Am copilărit la țară și eram încă un adolescent, în 1989. Până atunci, nu numai că nu am sorbit măcar un strop de cafea, dar nici nu cred că am auzit de prea multe ori pronunțat cuvântul cafea. În mod miraculos, aveam cacao. Pudra era ambalată într-un pachet galben-maroniu, având desenată, pe una din fețe, o corabie cu pânze. Primeam dimineața cacao cu lapte, amestec al cărui gust mă entuziasma și mă ajuta să pornesc spre școală (vreo doi kilometri) satisfăcut. Revoluția m-a prins în Timișoara, elev de liceu, iar cafelei i se spunea acolo cafă. „Bem o cafă”, îi auzeam pe bănățeni, care, spre deosebire de românii din sud și est, aveau acces mai mare la bunuri din import, datorită vecinătății cu Iugoslavia și Ungaria, țări unde comunismul nu a fost așa de dur și de sărac ca la noi. Undeva, în Mehala, un cartier mărginaș, se ținea un târg săptămânal, numit „Ocsko”, unde erau vândute, pe mușamale întinse, și pachete de cafea, încă dinainte de revoluție. Să fi băut în Timișoara, de după 1989, prima ceașcă cu cafea? Nu mai știu, nu-mi amintesc unde și când am băut-o. Am uitat cu desăvârșire locul și momentul inaugural. De fapt, m-am apucat târziu să beau cafea, în mod constant. În orice caz, după ce m-am lăsat de fumat, adică cu vreo 18 ani în urmă.
O invenție genială
Asta nu m-a împiedicat să observ cum s-a răspândit obiceiul de a bea cafea, până în cele mai îndepărtate cătune din Carpați, unde am ajuns ca jurnalist. În magazine pitite pe sub crengile molizilor, găsești pachete sau pungi cu cafea. Alături, descoperi un tonomat, în care bagi o fisă – două sau o bancnotă, și primești paharul cu licoarea exotică, fierbinte. Am urcat în vara anului trecut la stâna soților Stanciu, din Munții Parâng, și mi-au spus că ei își încep ziua bând o cană cu cafea. Și primarul Vasile Breșcan, din serialul „Las Fierbinți”, este un mare consumator: secretara Dalida îi reproșează cu vehemență, într-un episod, că este obligată să-i pună pe birou, de-a lungul zilei, multe cești cu cafea! Eu nu am ajuns primar, nici măcar în aceste vremuri democratice, și, prin urmare, sunt nevoit să îmi procur pe cont propriu, fără să o cer cuiva, ceașca cu cafea. Să fiu cinstit, nu mă pricep să o prepar acasă! Fără să știu exact cum am căpătat acest obicei, aproape în fiecare dimineață, ies la un chioșc sau mă bag într-o cafenea. De regulă, cumpăr la pahar din carton, cu capac din plastic. Invenția asta e genială! Te scapă de obligația de a sta lipit de o masă, cu o ceașcă în față. Îți conferă autonomie, îți permite să umbli cu licoarea în mână, pe unde vrei. Când ies cu mașina din București, mă opresc la prima benzinărie, alimentez și, totodată, iau și paharul cu lichidul îmbietor. Îl pun în locașul dintre scaune, la care s-au gândit bunii constructori: pun paharul acolo, intru pe autostradă și, când prind un moment mai liniștit în trafic, întind mâna dreaptă, apuc paharul și sorb rapid o înghițitură. Și tot așa, până îl secătuiesc, după aproape o sută de kilometri. Beau cafea tâmplarii, tinichigiii, șoferii, zidarii, funcționarii, patronii, artiștii, preoții, adolescenții și vârstnicii deopotrivă. Aproape tot românul bea acum cafea. Ce spun statisticile?
Deșteptarea românului!
Mă uit pe FAOSTAT, baza de date a Organizației Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație, și descopăr uimit că România socialistă importa cantități semnificative de cafea verde/green coffee, adică boabe care erau ulterior procesate (prăjite), aici, în țară. În 1961, au intrat pe piața internă 100 t, iar în 1965, 149 t. Zece ani mai târziu, importurile au însumat 10.590 t, ajungând, în 1985, la 30.000 t. Sunt date derutante, întrucât cafeaua nu se găsea atunci în comerț, decât foarte greu: ajunsese un produs prețios, oferit drept mită. Românii beau un înlocuitor numit sarcastic „nechezol”, care avea numai 20% cafea, restul fiind o pudră obținută din cicoare și alte plante. Cafegiul Gheorghe Florescu, implicat în importurile de cafea pe vremea lui Ceaușescu, și autor al unei cărți dedicate acestui subiect, după revoluție, a afirmat că, în 1979, regimul ceaușist a interzis importurile: „S-a oprit orice fel de import de cafea. Se ştie, cafeaua era pe lista de interdicţie. Cafeaua bună e scumpă peste tot, era considerat un produs de lux în România. Unii psihologi ai comunismului şi-au dat seama că acest aliment aduce o contribuţie deosebită la deşteptarea românului. La dezvoltarea sa intelectuală. Nu trebuia ca oamenii să înceapă să gândească foarte bine, iar cafeaua avea acest efect asupra lor. (…) Cei care au interzis însă importul aveau cafeaua lor, li se aducea, trăiau diferit de plebe, de restul populaţiei. Ei aveau magazine speciale, unde aveau cafea specială” (adevărul.ro). FAOSTAT relevă că, totuși, importurile de cafea au continuat: 14.000 t, în 1979; 15.000 t, în 1980; 18.000 t, în 1981. Rămâne însă valabilă afirmația că de zecile de mii de tone de cafea se bucura, cu precădere, nomenclatura ceaușistă, în timp de poporului i se oferea nechezol, ca să nu se deștepte! Importurile de cafea, după revoluție, nu au crescut mult, cantitativ, dar acum, și poporul se bucură de aroma și gustul cafelei. Produsul nu mai este distribuit pe circuite închise. Valoarea anuală a importurilor de cafea pe piața românească se ridică, în prezent, la aproximativ 40.000.000 de euro. Este vorba de importuri din țări din afara Uniunii Europene, fără să fie luate în considerare și tranzacțiile cu alte state comunitare, care cumpără și re-exportă cafea. Începând din 2011 și până în prezent, valoarea totală a importurilor de pe piețele terțe a ajuns la 477.323.999 euro. Cantitativ, importurile au ajuns la 187.743 tone, în ultima decadă. Repet, este vorba strict de marfa adusă direct din afara blocului comunitar. Printre țările furnizoare se numără: Brazilia, Columbia, Mexic, India, dar și Marea Britanie, Statele Unite sau Japonia. Prețurile variază în mod uimitor. De pildă, un kg, unul singur, adus tocmai din Australia, a costat 335 de euro. Un kg din Japonia a costat 100 de euro, în timp ce un kg din Brazilia a costat 2,99 euro, potrivit Comisiei Europene. Sunt două mari categorii de cafea: Arabica și Robusta, stabilite în funcție de specia arborelui de cafea care a produs boabele: Coffea arabica, respectiv Coffea robusta. Lanțuri de boabe leagă țările între ele. Ar fi multe de povestit despre această licoare a „dimineților grăbite”, cum suna un slogan publicitar, dar un lucru merită spus mereu: cafeaua la români are gustul libertății!
