• Am vizitat recent localitatea Sân Mihai/Lokve, din Serbia. Aici, românii sunt majoritari, în procent de 90%. Ei organizează în fiecare an un Festival al Tobei de porc, care a scos satul din anonimat •
Mai întâi, grătarul cu pleșcaviță
Mă pun la drum, din Timișoara, cu Tiberiu Abraham, specialist în industria alimentară, și Clement Lupu, care lucrează la Departamentul de Imagine al Universității pentru Științele Vieții „Regele Mihai I”, din Timișoara. Ei au mulți prieteni în Banatul sârbesc și obișnuiesc să-i viziteze. Unii dintre ei și-au făcut studiile la Timișoara.
Soarele se ridică peste culmea Semenicului și luminează tot mai convingător câmpia care se întinde spre apus. Grâul și rapița înverzesc terenurile agricole. La punctul de frontieră Moravița ne oprește o polițistă brunetă, cu siluetă de căprioară. După îndeplinirea formalităților (a fost de ajuns să arătăm cărțile de identitate, nu e nevoie de pașaport ca să intri în Serbia), ajungem pe teritoriul țării vecine. Peisajul nu se schimbă deloc, fiindcă frontiera taie o câmpie imensă, împărțită între cele două state, dar undeva spre sud, se ridică o culme deluroasă înaltă și împădurită, ca să-ți treacă de plictisul orizontului drept și nesfârșit. La capătul acestui deal izolat în câmpie, se află orașul Vârșeț, locuit majoritar de români. Oprim undeva, la intrare, la o benzinărie, cât să bem o cafea și să privim peste case dealul înalt, împădurit, crescut tam-nesam în mijlocul șesului, emblema geografică a Vârșețului. Ajungem destul de repede în Sân Mihai, după ce am traversat iar câmpia cultivată cu grâu și rapiță. În centrul satului, la Căminul Cultural, lumea se adună să cumpere fructe și mezeluri, de la micii comercianți locali. Mai într-o margine, un tânăr întoarce pe grătar bucățile rotunde de pleșcaviță, un produs culinar obținut din carne tocată. E un fel de burger al balcanicilor, din care ne înfruptăm și noi, ca să simțim Serbia pe papilele gustative. De aici se deschid mai multe străzi, ca într-un labirint. La Sân Mihai e un labirint al gusturilor și al timpului, deopotrivă.
Valahii călători
Îl lăsăm pe Clement să facă poze, iar eu și Tiberiu intrăm în sediul primăriei sau al „comunității locale”, cum îi spun ei, fiindcă primăria propriu-zisă e la Alibunar, o comună mare din Banatul sârbesc. La etaj, în sala de consiliu, îl cunosc pe profesorul de istorie Ion Sfera. Conversează în limba sârbă, cu un reprezentant al Academiei de la Belgrad, ajuns aici ca președinte al juriului care va desemna chiar azi cea mai bună tobă de casă. Este pentru prima oară, în istoria de 17 ani a festivalului, când juriul este condus de un trimis oficial de la Belgrad! Când termin de sorbit o țuică de caise oferită de gazde, oficialul sârb se ridică și iese. Rămân față în față cu profesorul Ion Sfera, care, pur și simplu, mă uluiește, spunându-mi că strămoșii săi au plecat din Polovragi (satul meu natal), pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, și s-au stabilit aici, în Voivodina, pe atunci provincie habsburgică. Descopăr, așadar, că am obârșie comună cu profesorul din Sân Mihai/ Lokve! „Satul a fost înființat de mai multe familii, plecate din Oltenia și Ardeal. Sunt aici nume ca Ardeleanu, Stanciu, Munteanu, Sfera, Godeanu. Strămoșii mei au plecat din Polovragi. În pozele vechi, ai noștri sunt îmbrăcați în portul popular ca cel din Oltenia și Ardeal”, mă lămurește profesorul. Au venit din satele de la nord de Dunăre, din cătune ascunse prin văi și păduri, ca să înceapă aici o viață nouă. Au prins rădăcini, și iată-i acum locuind într-unul dintre cele mai bogate sate din Voivodina, Sân Mihai/ Lokve. Ies pe străzile largi și sunt uimit de măreția caselor: parcă nu ar fi un sat, ci un oraș de patricieni.
Oameni cu inițiativă
Festivalul Tobei de porc este organizat în incinta Căminului Cultural, o clădire mare, cu ziduri groase. În sala de festivități, se înșiră standurile micilor comercianți. Predomină mezelurile din carne de porc, printre care, la loc de cinste, azi, este toba de casă. Locuitorii vin, degustă, cumpără, și ies din înghesuială. Familia Preda vinde țuică din gutui, unele sticle au solzi de aur alimentar. Gutuile sunt culese din livada proprie, vreo 2 ha. Sătenii trec, degustă țuica aurie, apoi se avântă spre standurile cu mezeluri ale firmelor Moricz, Plavi Duniav, Burian și Papp. Între timp, concurenții, familii din sat, aduc pe tavă bucăți de tobă de casă, pentru jurizare. Pe acelea le degustă numai membrii juriului, condus de trimisul oficial de la Belgrad. „Festivalul acesta al tobei de porc a fost înființat de localnicii din Sân Mihai după războaiele din fosta Iugoslavie, care au generat o criză economică. Pe fondul ei, s-au gândit să facă ceva care să-i scoată din anonimat, un eveniment care să atragă vizitatori. Aveau tradiție în prepararea tobei de porc, așa că au decis să facă un festival. Am jurizat și eu la câteva ediții, m-am străduit să-i ajut, să promovez și în România acest festival. Un moment hazliu a fost când un reprezentant al unei filarmonici din România m-a sunat să-mi ceară detalii, fiindcă ar vrea să participe și ei la Festivalul Tobei din Sân Mihai, neînțelegând într-o primă fază că e vorba de tobă ca produs culinar, nu ca instrument muzical”, îmi spune Tiberiu, în timp ce ne facem loc prin aglomerația din interiorul căminului cultural. Afară, îl reîntâlnesc pe profesorul Sfera. Mergem împreună să ne arate școala din Sân Mihai. Descopăr o clădire modernă, cu săli de clasă dotate cu proiectoare și table interactive. Curățenie, noi tehnologii, ambianță plăcută. Pe pereți, portretele scriitorilor clasici români. Cursurile se țin în limba română. Sub fotografiile absolvenților din tablourile care atârnă pe pereți, descopăr numeroase nume de familie neaoș românești. Profesorul îmi arată un stâlp metalic din colțul terenului de sport: e vopsit, pe o porțiune, în roșu, galben și albastru.
Camere de supraveghere
Suntem invitați la masă, într-un mic restaurant din centrul satului. Profesorul Sfera a adus câteva cărți, ni le oferă cu autograf. Facem poze, apoi ies și o apuc pe o stradă largă. Pe partea dreaptă, sunt case mari, impozante. Ajung la o intersecție și fac poze cu telefonul. Nu prea circulă nici mașini, nici pietoni. Parcul din apropiere, de lângă biserică, e aproape pustiu. Până și lumea strânsă la festival, la Căminul Cultural, situat câteva sute de metri mai departe, s-a rărit. E sâmbătă după-amiază și satul pare încremenit într-o duminică fără sfârșit. Casele mari sunt înmuiate în tăcere. Câteva tui înșirate de-a lungul unui trotuar par să îngălbenească din lipsă de ploaie. Dincolo de acoperișurile din țiglă învechită, zace un cer searbăd. Un bărbat masiv mă observă. Stă pe trotuar, oprit la câțiva pași, și nu mă slăbește din ochi. Mă duc spre el. „Faceți poze?”. „Da”. „Mai în față e o casă verde, e frumoasă”. „Toate sunt frumoase, dar cam pustii”. „Cei mai mulți sunt plecați în America, în Elveția. Și părinții mei au fost plecați mai de mult, în Elveția. Tata a lucrat acolo la căile ferate. Au strâns bani și au făcut o casă. Alții au trimis banii și au construit rudele lor. Multe case nu sunt locuite. Au camere de supraveghere și proprietarii își văd casele din America, pe internet”. Îl cheamă Petre Munceanu. Porecla în sat e „ai lui Godeanu” sau, în grai bănățean, „ai lui Gogeanu”. „E de la Munții Godeanu. Am tot zis că o să merg în România, să fac o vizită prin acele locuri”. Mai facem câțiva pași. „Casa aia de pe colț e a unui doctor plecat în America. Nu locuiește nimeni acolo. În casa asta, locuiește numai o femeie în vârstă.” Se face seară. Geamurile luminate sunt rare. O beznă groasă se lasă peste satul cu reședințe de patricieni cu rădăcini în Carpați și cu ramuri în Occident. E aici o poveste întinsă pe mai multe secole, cu mai multe episoade, despre curaj, muncă și putere de adaptare.