• Întâmplări adevărate, relatate de cititori •
Troianul de zăpadă
Era în anul 1954, luna februarie. Urmam liceul la Pașcani, făcând naveta din satul meu natal, Heci-Lespezi. Eram în ultimul an. Nu aveam părinți, muriseră după război, mama în 1945, tata în 1946. Cursurile la liceu erau după amiază. Afară ningea cu fulgi mari, viscolit. La un moment dat, a intrat în clasă diriginta, anunțând că școala se închide pentru trei zile, din cauza vremii nefavorabile. Mi-am strâns cărțile și am plecat în grabă la gară, cu speranța că voi ajunge cât mai repede acasă în sat. Dar n-a plecat nici un tren, traseul fiind înzăpezit. Toată noaptea am stat în gară, împreună cu alți călători care doreau să ajungă fiecare la casa lui. A doua zi dimineața, mi s-a făcut foarte foame și cum eram înghețată și nedormită, m-am hotărât să mă întorc înapoi la școală, care nu era departe de gară. Afară viscolea, troienele erau mari, vântul bătea din față. Aproape că nu mai știam în ce direcție să apuc, când am zărit lângă mine un om. Apăruse așa, din senin, și eu m-am luat după el. Omul s-a urcat pe un mal de zăpadă și s-a prins cu mâinile de crengile unui copac, apucând cu mâinile apoi alte crengi, până ce a trecut de partea cealaltă. Apoi a dispărut. Mi-am zis că așa voi proceda și eu. M-am urcat pe troianul de zăpadă, am întins mâna după un ram, dar nu l-am putut ajunge și m-am afundat în omăt până la brâu. Cu cât mă zbăteam mai mult să ies din nămeți, cu atât mă afundam mai mult. M-am luptat cu zăpada cam cinci minute. De strigat după ajutor nu puteam, îmi amorțise fața, străzile erau pustii. Înțepenisem de-a binelea, când am simțit o bătaie ușoară pe cap. Era omul care trecuse troianul. Se întorsese aplecând către mine creanga unui copac. Am apucat ramul, apoi mâna întinsă spre mine, care m-a tras din zăpadă. Omul a dispărut. Oare nu îngerul păzitor îmi salvase viața?
Încă un caz. La vârsta de 14 ani, m-am îmbolnăvit grav, cam pe la mijlocul lunii aprilie. Nu puteam să mănânc nimic, nici apă să beau, nu puteam să ridic capul de pe pernă. Mai bine de o lună de zile nu am înghițit nimic. Eram piele și os. Nu puteam să merg. Nu puteam face nici o mișcare. Dimineața veneau vecinele și se interesau dacă n-am murit. Auzeam cum discutau cu o soră de a mea, că s-au găsit și scânduri pentru sicriu. Dar într-o dimineață, a venit la mine o bătrână din sat, nechemată de nimeni, care m-a întrebat, stând în genunchi la patul meu: “Spune, copchilă dragă, ce ai vrea tu să mănânci?”. Eu i-am răspuns: “Sarmale cu frunze de varză murată”. Era în anul 1946, sfârșitul lunii mai, deci după război, lumea era săracă și totuși, s-au găsit undeva câteva frunze de varză și acea “copchilă” care trăgea să moară a mâncat o sarma, apoi a cerut și altele și în fața celor care îi așteptau sfârșitul, s-a făcut bine, s-a dus la școală, unde a luat premiul întâi. Și azi mă întreb: cine a trimis-o pe bătrâna aceea din sat la mine? Cred că bunul Dumnezeu. Era îngerul păzitor.
Mi-am depănat câteva amintiri din viața mea, succint și sincer.
MARIA S. – Piatra-Neamț
Domnișoara de pe cutia de ceai
Cred că noi toți, într-un moment sau altul al vieții noastre, am experimentat clipe neprețuite, când nu ne-am mai simțit singuri, când ceva sau cineva, în mod misterios și inexplicabil, ne-a călăuzit pașii și ne-a umplut sufletul de încredere și liniște. Momentele acestea magice, când o forță binefăcătoare ne învăluie, sunt absolut unice, și datorită lor devenim învingători în lupta noastră continuă cu ceea ce numim “viață”. Am trecut și eu prin asemenea clipe și evocarea lor sper să trezească ecouri în sufletul celor care cred, ca și mine, în existența unui sprijin divin.
Când eram mică, am găsit în șifonierul bunicii o cutie de ceai, veche și goală, care avea desenată pe capac o tânără domnișoară încântătoare. Era îmbrăcată într-o rochie roșu închis, cu crinolină, împodobită cu dantelă și modele florale. Grațioasă și cumva plutitoare, avea un zâmbet aparte, așa cum stătea ușor aplecată, ca pentru a face o reverență. Am întrebat-o pe bunica de ce o păstrează și ea mi-a răspuns că îi amintește de cea mai bună prietenă a ei din copilărie, Marie-Rose, plecată prea repede dintre cei vii. Pe furiș, am luat cutia și am pus-o într-un sertar al biroului meu. Era suficient doar să o scot afară din când în când și să o așez pe birou, că o vrajă se producea și Marie-Rose cobora ușor de pe capac și se așeza lângă mine, învăluindu-mă cu prezența ei binefăcătoare. O simțeam aievea lângă mine, îi deslușeam silueta diafană, îi auzeam râsul cristalin. Marie-Rose se transformase în înger. M-a ajutat să trec prin spaimele copilăriei (dormea cu mine noaptea) și era mereu acolo când aveam nevoie de ea. A fost micul meu secret, neștiut de nimeni, oaza mea de liniște și siguranță. Când o mătușă din Italia a venit să ne viziteze, i-am pus cutia în bagaje, fiindcă în sufletul meu de copil simțeam că venise clipa ca noi două să ne despărțim. Doream ca ea să se plimbe, să cunoască și să ajute și alți copii: Marie-Rose, primul înger de pază al vieții mele.
Când am intrat la școala primară, m-am bucurat din nou de protecție. Am avut o învățătoare plină de iubire și înțelegere față de elevii ei. Am adorat-o pe această doamnă calmă și blândă, care ne-a educat fără țipete și pedepse. Mă gândesc și acum la ea și mă întreb care o fi fost secretul, de ce era așa de împăcată cu ea și cu ceilalți, încât părea înconjurată de o aură de iubire deplină. De ce vă povestesc despre ea? Pentru că mult mai târziu, atunci când am dat examen la liceu, la limba română, am avut de alcătuit o compunere despre învățătoarea noastră. Când m-am apucat de scris, am simțit că se deschide ușa, am auzit pași ușori venind spre mine și am știut în adâncul inimii mele că ea este acolo, lângă mine, înger de pază, gata să mă ajute cu cele mai bune idei. Și cuvintele mi se înșirau unele după altele ca mărgelele pe o ață, fiindcă cineva mi le șoptea la ureche. Mă credeți sau nu, i-am simțit chiar și parfumul, iar la sfârșit, mi-a spus că pot preda lucrarea liniștită, pentru că am luat nota zece. Și chiar zece am luat!
O altă pereche de îngeri mi-au devenit paznici buni, după ce dragii mei bunici au murit. Îi simt și acum lângă mine, urmărindu-mi cu dragoste și atenție fiecare reușită, așa cum o făceau când erau în viață. Când l-am născut pe fiul meu, am simțit-o pe bunica alături de mine, așezată pe un scaun de lângă pat. M-a încurajat și m-a asigurat că totul va fi bine, să nu-mi fie frică. Mi-aduc aminte că stătea pe scaun și își ținea mâna pe fruntea mea și am avut senzația că pot chiar să o ating. Nu a plecat de acolo decât dimineața, când totul s-a terminat, iar sentimentul prezenței ei era atât de copleșitor, încât le-am întrebat pe asistente dacă a stat cineva pe acel scaun în timpul nopții. “Nimeni”, au răspuns ele, dar eu știu sigur că cineva a vegheat asupra mea, în așa fel ca totul să se încheie cu bine. Deși sunt ani de când au plecat în lumea de dincolo, bunicii mei sunt pentru mine o prezență continuă. Îi rog mereu să-mi îndrepte pașii pe cărarea cea bună, să iau cele mai bune decizii, și ei n-au întârziat niciodată să-mi împlinească dorințele. Chiar dacă nu-i visez și nu mi s-au arătat niciodată, sunt sigură că liniștea și binele care îmi guvernează viața e darul lor. Îngerii mei păzitori, cu care comunic, în fiecare clipă a vieții, prin rugăciuni.
LILIANA G. – Turnu-Severin, jud. Mehedinți
