DIANA CAVALLIOTI: „Abia aștept să mă așez pe prispă și să mă uit la cer”

„Altă viață!”

– Dragă, Diana, au trecut şapte ani de când nu ne-am mai auzit. S-a scurs ceva nisip în clepsidra timpului! Care sunt evenimentele cele mai importante petrecute în viața ta, de atunci și până în prezent?

– În acești șapte ani, existența mea s-a schimbat radical. Mi se pare că    trăiesc o cu totul altă viaţă, crede-mă! Atunci nu aveam familie, acum am soţ şi copil, atunci eram liber profesionistă, acum sunt angajată la Teatrul Mic, un lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna (drept dovadă am dus la capăt nişte proiecte, nişte piese cu-adevărat extraordinare). Și, nu în ultimul rând, m-am întors şi în televiziune, cu serialul „Bravo, tată!”, de la Antena 1, după mai mulţi ani în care am refuzat orice propunere, dorindu-mi să mă concentrez exclusiv pe ­teatru…

– Bați norma, ca un stahanovist de pe vremuri. Nu e prea greu cu atâta muncă? Merită?

– Munca pe rupte nu mai e marca mea. M-am mai ponderat. Am un copil şi consider că e de datoria mea să-i acord cea mai mare parte din timp. Dar să știi că munca n-a fost niciodată silnică pentru mine. Am muncit din pasiune. Și acum e la fel, doar volumul s-a micșorat, din lipsă de timp. Familia mea – Gloria, soţul meu, Eugen, câinii noştri, Lola, Mura şi Krantz – e pe primul loc. Sunt norocoasă și fericită că îi am.

Să-ți placă ce faci!

– Serialul „Bravo, tată!” se bucură de mare succes la public. Pe tine, ca actriță, te sa­tisface?

– „Bravo, tată!” e un serial de comedie excelent, iar mie îmi place comedia, asta e clar! Pentru un actor, comedia reprezintă o provocare: contrar aparenţelor, e foarte grea, nu e aşa, la îndemână. Nimeni nu se scoală din pat râzând. Nu în fiecare dimineaţă ești jovial şi cu bună dispoziţie la purtător, deci, şi din punctul ăsta de vedere lucrul la un serial de comedie reprezintă o provocare. Dar tocmai asta mi se pare extraordinar la meseria de actor: să-ți placă ce faci și să fii mereu provocat, să nu ai timp să te plictisești și să te pască rutina. În orice caz, eu fac meseria asta pentru că-mi place şi sper ca situaţia să rămână neschimbată. În ce privește serialul „Bravo, tată!”, am fost sedusă de personajul meu: nu m-am mai întâlnit cu acest gen de eroină până acum și mă bucur să văd că oamenilor le place.    Dana e o femeie obraznică şi cu tupeu, „calităţi” care pe mine nu mă caracterizează, iar Maria Marinescu, creatorul şi producătorul acestui serial, mi-a dat mână liberă în a o interpreta: aur curat pentru mine, ca actriţă! Iar Liviu Vârciu, care îl interpretează pe Mario, soţul Danei, alături de care joc prima dată, e un artist cu care comunic, „am chimie” cu el, cum se spune, ceea ce mă ajută enorm. Nu e genul de partener care te inhibă, din contră, e foarte generos… În plus – și asta contează mult – la filmări atmosfera e foarte plăcută: toată lumea lucrează cu profesionalism, dar şi cu genul ăla de colegialitate relaxată, care îi prieşte creativităţii. De-asta, abia aştept să reînceapă filmările, ca să mă întâlnesc cu colegii mei! S-a creat între noi o relaţie foarte frumoasă şi solidă.

– Pe lista ta de bucate figura, cândva, și filmul. Mai ai colaborări cu marele ecran?

– Da! Am făcut mai multe scurt­metraje, tocmai ce-am încheiat filmările la o comedie deşteaptă, o mică bijuterie, în regia lui Răzvan Macovei, în care, din nou, mi s-a dat un rol minunat: o ţărancă moldoveancă, un adevărat deliciu! Pentru toamnă, ar mai fi un lung­metraj în program, dar suntem încă în tratative… Selectez proiecte care să mă bucure și să mă pună la încercare. Cinema-ul are o seducţie aparte, dar – slavă Domnului! – am făcut destule lucruri cu-adevărat importante în film, aşa că nu simt nevoia neapărat să rup cămaşa de pe mine. Mă interesează calitatea, nu cantitatea.

La smuls buruieni

– S-ar spune că vacanţă n-ai prea avut…

– Vacanţa e mai mult pe apucate… Am fost plecată cu mama mea şi cu Gloria în Malaezia, și o să mai plecăm o dată în Grecia, cu Eugen,    cu Gloria şi Lola, una dintre căţeluşele noastre, care e de aceeaşi vârstă cu fetița.    Pe Mura, doamna familiei, suntem nevoiţi s-o lăsăm acasă, fiindcă a înaintat în vârstă şi nu mai suportă căldurile astea teribile, are nevoie de aer condiţionat. Deci, vacanţa e pe fragmente… Pentru mine, la drept vorbind, vacanţă adevărată înseamnă când mergem la ţară, în judeţul Prahova, unde ne-am luat o căsuţă ţărănească pe care am renovat-o: acolo, când sap pământul şi smulg buruienile din grădină, simt că, în sfârşit, îmi limpezesc mintea! În Bucureşti stau ca pe ghimpi, eu vreau acolo, la ţară! Şi ştii ce mă bucură enorm? Că şi Gloriei îi place foarte mult acolo: toată ziua stă prin curte, printre straturile de flori, ceea mi se pare minunat pentru vârsta ei de şase ani şi jumătate.

Gloria, numele bucuriei

– Te-a schimbat maternitatea? Se spune că o femeie cu un copil în brațe devine regina lumii. N-o mai clintește nimic…

– Într-adevăr, maternitatea e ceva incomparabil cu orice ai trăit până atunci: forța emoțională este la apogeu, dar şi fricile au devenit mai multe şi mai mari… Frici legate direct de Gloria. Până şi cu bicicleta când ies, am o mică strângere de inimă, nu cumva să dea peste mine o mașină și să o las pe Gloria fără mamă… Eu care eram un om atât de curajos, și-am făcut atâtea excese în zona asta, a sporturilor! Dar, totuși, lucrez la frici, încerc să le stăpânesc. Pe de altă parte, am remarcat că de când o am pe Gloria, care e o fetiţă foarte delicată și feminină, am dobândit şi eu o atitudine mai feminină, mama cea băieţoasă s-a luat după fetiţa ei, nu viceversa! (râde) E clar că maternitatea m-a maturizat, într-un alt sens decât am fost până a o avea pe Gloria: adică abia acum am înţeles cu-adevărat ce înseamnă viaţa şi moartea. Odată ce din pântecul meu a ieşit un pui de om, am dobândit o altă viziune asupra existenţei.

–    Eugen Kelemen, soţul tău, lucrează în ace­eaşi branşă cu tine, e director de montaj de film. Înlesneşte asta comunicarea?

– Eu întotdeauna am fugit de oamenii din breaslă, tocmai pentru că, la un moment dat, ajunge să pară că numai pe asta se bazează cuplul, pe interesul pentru o meserie comună, or, eu nu asta mi-am dorit. Cred că un cuplu, o familie, înseamnă infinit mai mult! Totuşi, uite, că de ce-am fugit n-am scăpat. (râde) Lăsând gluma la o parte, eu cred că legătura dintre mine și Eugen e atât de profundă şi de complexă, încât chestia asta, cu branşa comună, e irelevantă: Eugen ar fi putut să aibă orice altă profesie, iar noi tot la fel de bine ne-am fi înţeles. Comunicarea noastră nu cred că funcționează pentru că el lucrează în aceeaşi profesie, ci    pentru că Eugen este omul care este. Sigur, ne place să vorbim şi despre lucrurile care ne leagă în meserie, da’ mai avem multe, multe, multe ale lucruri despre care să vorbim. În plus, să vezi ce scântei ies între noi din cauza diferenţelor de opinii în ceea ce priveşte munca! Dar asta e sursa vieţii: dacă nu pui gaz pe foc, moare focul! Tu, actorul, te chinui, te strofoci, studiezi personajul, şi apoi vine el, monteurul, şi… te taie la montaj. Lacrima aia, care ţie ţi s-a părut genială, lui i se pare că nu se potriveşte şi ţi-o scoate. Păi, e cinstit?! (râde)

– În perioada liceului, ai avut o bursă de studii în America şi ai fi putut să faci şi facultatea acolo, deci, să intri în industria hollywoodiană de film, apoi ai fost admisă la faimoasa „Academie de Muzică şi Artă Dramatică din Londra”. Când colo, tu ai ales România. Ce te-a îndemnat să faci această alegere?

– Teatrul de acolo nu are legătură cu teatrul de la noi, sistemul lor de lucru e complet diferit, totul e mult mai superficial… Şi nici pe film nu m-ar fi    interesat să lucrez acolo. Singurul lucru care m-ar motiva ar fi că aş face mai mulţi bani, ceea ce nu strică nimănui, dar profesional vorbind, mie îmi e clar de multă vreme că actoria e o meserie pe care, dacă vreau s-o fac „la vârf”, atunci trebuie s-o fac în limba mea. Deşi vorbesc o engleză excelentă, ea nu are aceeaşi valoare cu engleza unui vorbitor nativ, iar să joc doar expaţi est-europeni nu mă intere­sează.

Când se lasă liniștea peste sat

– În interviul nostru anterior ai spus ceva care m-a marcat: „(…) Ziua e ca să muncim, să alergăm şi să ne bucurăm «lumeşte», iar noap­tea e ca să medităm şi să simţim, căci noaptea se poate face legătura cu celelalte.” Cum mai arată nopţile tale, Diana? Mai călătorești în imaginar?

– Sincer, acum nop­ţile le dedic somnului, de care am mare nevoie, ca să-mi refac forţele, dar serile, în general, şi mai ales cele pe care le petrec pe prispa căsuţei noastre de la ţară, da, acelea sunt clipele mele magice: abia aştept să se facă linişte în tot satul, să mă aşez confortabil pe prispă şi să mă uit la cer. E o bucurie ireală: mă rup de tot ce ţine de cotidianul nebun, pun pauză pe filmul vieţii şi mă conectez la o stare de… pace, cred că ăsta e cuvântul.

– Şi la ce te gândeşti când priveşti cerul de pe prispă, Diana?

– Uneori mă cuprinde dorul de lumea care a fost, chiar şi în urmă cu zece ani – că era cumva altfel decât lumea care se naşte acum, cu atât de multe probleme: ce se întâmplă cu Soarele? Ce se întâmplă cu clima? Cum va fi cu războaiele care se tot înmulțesc… Era o lume mai liniştită, mai propice vieţii… Deşi atunci nu ni se părea aşa – vezi! –, e adevărată zicala aia cu preţuieşte ce ai şi nu te plânge, că nu se ştie ce va veni! Aşa că eu mă concentrez pe prezent: încerc să-i găsesc toate părţile bune, toate momentele de savurat… Viitorul e atât de incert, îl văd în nuanţele deşertului. Știi, pentru că mama locuieşte de mulţi ani în Dubai, merg adesea acolo, ca s-o vizitez, şi am fost uimită să constat că în vara asta, în Bucureşti, au fost multe zile cu o lumină albă, pe care, până acum, n-o mai văzusem decât în Dubai, iar zilele trecute, în Prahova, în satul în care avem căsuţa despre care ţi-am povestit, am observat un cer bej, cum n-am mai văzut până acum decât în deşert. Iar asta mă sperie… Prin urmare, ca să-mi ţin în frâu temerile, cum îţi ziceam: mă concentrez pe frumosul şi pe binele din prezent. Poate că aşa şi viitorul o să se profileze în nuanţe mai trandafirii.

Foto: Sabina Costinela (1), Cosmin Ardeleanu (1)