• După ce am citit numeroase știri despre un nou pol al secetei, format în ultimii ani în triunghiul Buzău – Focșani – Brăila, m-am decis să urc la volanul Opelinei mele și să merg să văd cu ochii mei prăpădul. Am ajuns să descopăr lanuri de floarea soarelui schimonosite de colții vipiei și porumb nerodit, fără măcar câteva boabe, ca să saturi o pasăre. Aici, parcă soarele însuși ar fi o cloșcă de foc așezată să clocească în câmpie, pârjolind fără milă totul în jur: culturi agricole, ierburi și speranțe •
Clima, o temă de actualitate
Mușcătura secetei e vizibilă de cum părăsesc autostrada București – Ploiești și intru pe șoseaua care taie șesul Prahovei, spre Mizil. Grâul și orzul au fost deja recoltate în Iunie. Pentru floarea soarelui, acum ar fi sezonul de strâns și pus în hambar. Discul vegetal e însă mic, iar semințele seci. Tulpinile negre par trecute printr-un incendiu. Mașini agricole uriașe, de sute de mii de euro, intră în lan ca să recolteze aproape nimic. Porumbul e la fel: pipernicit, uscat înainte de vreme. Colonii de alge clorotice stau încremenite în valurile de căldură. După ce trec de Mizil, câmpurile par și mai arse de soare. Din loc în loc, însă, sub jetul unor aspersoare, zăresc din viteza mașinii câte o parcelă cu porumb verde, ca un colț de rai răsărit în Valea Plângerii. Cocoașa Istriței pare mai degrabă faleza înaltă a unei mări tropicale, decât un deal cultivat cu viță-de-vie. Uscăciunea e omniprezentă, din tăriile cerului, până în adâncul pământului. Trec de orașul Buzău și peisajul e și mai ars. Pădurile dinspre apus promit ascunzișuri răcoroase, în timp ce spre răsărit, spre câmpie, lucirile intense joacă și albesc pământul. Ajung seara la Focșani și mă cazez în hotelul din centrul orașului, același hotel în care dormeam și acum aproape douăzeci și cinci de ani, când făceam pe aici reportaje tv. Filozoful german F. Nietzsche vorbește în cărțile sale despre „eterna reîntoarcere”. Iată-mă și pe mine reîntors într-un hotel, după atâția ani, gata să adorm, întins pe patul îngust. Pe atunci însă căutam prin sate intrigi, conflicte, situații absurde. Acum, mă duc să vorbesc cu fermierii despre ravagiile pe care seceta le face de vreo câțiva ani. Clima nu era odinioară o temă care să-i preocupe pe reporteri. Acum, nu e buletin de știri în care să nu fie menționată.
Un an dezastruos
A doua zi ies din Focșani pe drumul Brăilei. La Bordeasca Veche îl întâlnesc pe tânărul fermier Răzvan Avram. El lucrează o suprafață mare, peste 3.000 de ha. Curtea fermei e plină de camioane, tractoare și alte utilaje. Într-o hală imensă, crește un delușor de semințe de grâu. E recolta de anul acesta, din Iunie. O recoltă slabă, din cauză că nu a plouat și nu a nins în lunile de iarnă. „Nici o cultură agricolă nu a fost bună anul acesta. A plouat puțin. Aici, era acum câțiva ani un loc aproape mlăștinos. Găseai apă la o adâncime de nici doi metri. Acum, trebuie să sapi mult mai adânc ca să găsești pânza freatică. Și, oricum, apa subterană e prea puțină pentru câtă nevoie avem. Am putea fora puțuri și mai în profunzime, dar legea nu permite. Sistem de irigații nu avem. Suntem mereu la mila cerului”, spune Răzvan cu amărăciune în glas. De câțiva ani încoace, producțiile agricole obținute de fermier pe tarlalele sale sunt tot mai mici, deși cheltuielile au fost mereu ridicate. Contabilitatea e testul adevărului în ferme, ca în orice afacere: dacă încasezi mai puțin decât cheltuiești, se numește că te îndrepți către faliment. „Pe aici, prin zonă, sunt tot mai mulți fermieri care își predau fermele unor fonduri de investiții. Nu le mai pot duce mai departe”, susține tânărul agricultor. În Vrancea este activ sistemul antigrindină, care presupune atacarea norilor cu rachete cu iodură de argint pentru a împiedica formarea boabelor mari de gheață, dăunătoare în primul rând plantațiilor de viță-de-vie de pe dealuri. Răzvan îmi spune că puncte de tragere au fost instalate și în zona de șes. Împreună cu mulți alți fermieri, acuză că ploile au fost alungate de aceste rachete. Comunicarea Ministerului Agriculturii pe acest subiect nu a fost, până acum, suficient de convingătoare pentru împricinați.
De ce au ajuns să își vadă terenurile pârjolite de soare? Unde sunt ploile de altădată? De ce apa s-a tras și mai adânc în pământ? Pentru ce mai fac agricultură, dacă munca lor se topește sub soarele nemilos? Ajungem într-o parcelă cultivată cu floarea-soarelui. Același dezastru ca aproape oriunde în sud-estul țării. Fermierul frământă în mână un disc uscat, din care cad pe pământ semințele seci ca o pleavă. Răzvan Avram a înțeles prea bine că seceta nu este doar o intemperie de moment, ci o stare permanentă. Ca să minimizeze pagubele, încearcă tot felul de culturi agricole, experimentează, cultivă sorg, o cereală străveche, despre care specialiștii spun că ar fi mai rezistentă la secetă decât porumbul. Dar lipsa atroce de apă a fost resimțită și de acest erou vegetal al climei calde, sorgul. „Seceta i-a dat la temelie”, recunoaște fermierul. Pe un alt teren, încearcă o cultură de armurariu, o plantă medicinală folosită pentru tratarea afecțiunilor ficatului. Mai mult, fermierul crește și animale obișnuite cu clima aridă. Are o fermă de oi din rasa Merinos de Palas. Marea surpriză este că fermierul vrâncean crește și… bizoni! Da, bizoni americani, peste 70 de capete. La Bordeasca Veche, ființează una din cele trei ferme de bizoni din România. Animalele masive pasc o iarbă firavă, albită de soarele nemilos. „Îi adăp cu apa scoasă dintr-un puț și îi hrănesc cu baloți de sorg de anul trecut”, spune Răzvan. Iată la ce e bun sorgul: e aliment pentru uriașii bizoni aclimatizați în șesul Vrancei! Când se maturizează și ajung la o greutate de o tonă, bizonii sunt vânduți în Austria, unde sunt transformați în burgeri și fripturi. „E o nebunie să-i crești, treaba asta nu e pentru toată lumea. Nu e ca și cum ai crește vaci sau oi”, îmi explică Răzvan.
Doamna Tudora
Din Bordeasca Veche trecem în satul vecin, Mărtinești, ca să o cunosc pe doamna Tudora Vișan, o octogenară care conduce o asociație de mici fermieri. Ne așteaptă cu o cană cu cafea. E activă, implicată, sufletistă, rezistentă, combativă. E un fenomen al vieții rurale din Vrancea. O cunoaște tot județul. „Când aveam 15 ani, s-a înființat colectivul. Nu am vrut să mă duc să lucrez la o fabrică, am vrut să rămân cu tata, la agricultură. Mergeam cu el în căruță, la câmp. Am ajuns șef de echipă, șef de brigadă. 18 ani am muncit la C.A.P. Apoi am plecat la Focșani, la o întreprindere de construcții, unde am lucrat 20 de ani. De acolo, în 2003, m-am întors la Mărtinești și sătenii mi-au cerut să-i ajut să se organizeze ca să-și poată lucra micile lor terenuri agricole. Am înființat o asociație cu 200 de hectare de pământ. Acum am rămas cu 100”, îmi derulează doamna Tudora, într-un minut, povestea vieții ei profesionale. E creierul și inima acestei mici structuri asociative, o insulă de cooperare a micilor proprietari de terenuri arabile, într-o mare de ferme întinse, de mii și zeci de mii de hectare, unele deținute de fonduri de investiții. Doamna Vișan stabilește planul de culturi, colectează banii, ține legătura cu instituțiile, încheie contracte de prestări servicii etc. Misiunea ei se încheie când micul proprietar își vede sacii cu cereale în curtea casei. Anul acesta, nu prea au ce culege din șesul Mărtineștilor. Am venit la un lan de porumb și nu găsim un singur știulete, unul amărât, cu măcar câteva boabe. „Din cauza arșiței, porumbul nu a legat, nu s-a produs fecundarea. De aceea, nu găsim un bob în toată întinderea asta”, îmi spune Tudora cu durere în glas. E vizibil afectată de priveliștea dezastrului total. 2.100 de lei îngropați în fiecare hectar, ca să scoată nimic. E multă disperare în Vrancea arsă de soare. Cultivatorii de cereale se tem că statul român i-a lăsat de izbeliște. Guvernul ar trebui să comunice mai intens cu ei. Din păcate, puterea noastră politică nu a stat niciodată bine la capitolul comunicare, în relația cu cetățenii urgisiți.
