Anchetă

• Piața e un univers pestriț, în care vei afla mereu nu doar o mie de lucruri de cumpărat, ci și oameni care să răspundă ce-și mai visează de la viață. I-am căutat într-o zi friguroasă de Martie și i-am găsit •

Roxana Chiriță, 53 de ani

„Cât de greu o fi să te îngrijești de o grădină cu flori?”

(E îmbrăcată ca și cum tocmai ar fi coborât de pe munte. Dar în rucsacul ei se află doar plasele de cumpărături. Îmi spune că e arhitectă și că, da, are puțin timp să stea de vorbă.)

„Visez să scap de orașul ăsta care mă sufocă! Bine, nu știu dacă orașul e de vină neapărat sau creierul meu are nevoie de un vinovat și l-a găsit. Mi se întâmplă des să-mi spun: uite ce trafic e, uite ce poluare, uite ce gălăgie, uite ce oameni insensibili, uite ce costuri mari! Și așa mai departe… Mă plâng și iar mă plâng! Problema e că mie nu-mi place să mă plâng. Dacă am o problemă, vreau s-o rezolv! Dar cum aș putea să mă lupt cu felul în care e orașul ăsta? Pot eu să rezolv traficul?! Nu pot! Pot să reduc poluarea sau zgomotul?! Nu pot! Așa că de ce mă plâng? Ori mă împac cu situația, ori fac ceva să schimb lucrurile! Iar mie, spre deosebire de alții, chiar mi s-a oferit șansa să fac asta… Nu intru în detalii, dar, anul trecut în toamnă, bunicul meu a încetat din viață, iar eu sunt singura lui moștenitoare. Nu vă închipuiți că mi-a lăsat cine știe ce avere, nu. E vorba de o casă bătrânească, în județul Prahova. Primul gând, ca orice bucureștean, a fost ăsta: „Bun, hai să văd care e prețul în zonă, câți bani urmează să primesc odată ce-o vând?”. M-am interesat: nu mare lucru. În niciun caz bani să mă facă bogată. Dar s-a întâmplat ceva în lunile astea de când s-a prăpădit bunicul. În urma lui nu au rămas doar o casă, o curte și o grădină cu flori, a rămas și un câine ciobănesc care, ori de câte ori mă vede, mă topește cu dragostea lui! Altfel, cu străinii e fiară! Am rugat vecinii să treacă pe la el să-l hrănească, să-i lase apă. Nu te poți apropia de poarta casei, așa de furios e! Și așa, vrând-nevrând, de trei luni încoace, de două ori pe săptămână trec pe la casa bunicului să hrănesc câinele… La început, mă duceam fără chef, obosită, nervoasă, mă rog… Dar, ușor ușor, curtea aia s-a lipit de mine… Dragostea câinelui, suflețelul ăsta singur care și-ar da viața pentru mine în schimbul unei mângâieri… Liniștea de acolo, că mai cântă un cocoș din vecini, că se mai aud vrăbiile, aerul curat, grădina… Dacă am învățat ceva în viața asta e că Dumnezeu nu face cadouri. Ți le arată unde sunt, asta da, după care e alegerea ta ce faci cu ele. Așa că stau din ce în ce mai serios să mă gândesc: oare nu asta trebuie să fac eu cu viața mea în loc să mă supăr degeaba pe orașul ăsta? Oare în loc să vând o casă,    ca să primesc niște bani pe care am să-i cheltuiesc în maximum trei, patru ani, fără să înțeleg nimic din ei, nu mai bine mă scutur eu de inerție și mă mut acolo? Cât de greu o fi să te îngrijești de o grădină cu flori?! Slavă Domnului, nu am un serviciu care să mă oblige să semnez condica…    Încă mă gândesc la asta, pentru că inerția e mare și sunt o căpoasă. Dar dacă tot m-ați întrebat de vise, în visul meu mă văd seara în grădină, mângâind câinele în liniște. Sunt divorțată, copii nu mi-a dat Dumnezeu, și nu vreau să mă leg la cap cu alt­ci­ne­va. Tot ce îmi doresc e liniștea. Cred din ce în ce mai mult că atât, și e de ajuns”.

Vlaicu Bălan, 76 de ani

„Visez să nu mai fiu umilit”

(După felul tacticos în care se plimbă printre tarabe, se oprește și intră în vorbă cu piețarii, îmi dau seama că e genul de om care abia așteaptă să fie întrebat ceva, ca să spună ce are pe suflet. Nu m-am înșelat.)

„Am ajuns rău, rău am ajuns. Politica asta ne-a mâncat ficații. Și nu că ne certăm între noi ca chiorii, ba că turul doi înapoi, ba că putinistule, lasă asta, că, dacă nu era asta, era altceva – vaccin/ nevaccin, Băsescu/ nebăsescu – și tot acolo ajungeam: la ceartă. Dom’le, oamenii se ceartă de când sunt oameni pe pământ. Din nimic, și se ceartă, ascultă-mă ce-ți spun! Uite, ia, în piața asta, de exemplu: dacă eu întreb acum cât e kilu’ de ceapă roșie și omul ăsta îmi zice 9 lei, eu o să-i zic că-i scumpă, el o să zică care scumpă, că toate-s scumpe, eu n-o să mă las și o să-i zic că ceapa-i ceapă, nu diamante, el o să-mi zică să mă duc altundeva să-mi iau mai ieftin, eu o să-i zic vorba aia românească cu ceapa și cu mama, și gata, ne-am certat de la o ceapă, mă înțelegi?! Deci nu asta-i problema, că ne certăm între noi, deși parcă așa de certăreți nu țin mine să fi fost vreodată românii… Problema e că, dom’le, chiar ne-au jupuit rău ăștia cu taxele lor! Ascultă-mă, eu am lucrat la IAMSAT înainte de ’90 și după ’90 tot acolo, da’ cu altă denumire. În fine… Ideea e că n-am o pensie mare, da’ nici cea mai mică nu e, mă înțelegi… Ee, până anul trecut, de bine, de rău, din pensia mea și a neveste-mii ne descurcam și fără să cerem ajutorul copiilor. Dom’le, aveam demnitatea asta a noastră, să ne facem cumpărăturile singuri, să-i chemăm la masă pe copii la lună, să facem un cadou frumos nepoțeilor, să ne permitem, rar, și o vacanță undeva în vreo stațiune, pe bilete de la stat, da’, în fine, vacanță… Da’ de când cu sprâncenatul, gata demnitatea noastră… Praf și pulbere s-a ales de ea! Dom’le, nu știu cum să-ți spun, da’ parcă ne lovește cu ură… De parcă noi suntem singurii vinovați de cât au furat ei în toți anii ăștia! Am ajuns să strig la televizor, seara, când îl văd că anunță iar o tăiere: bă, vezi că ai greșit adresa, nu noi am greșit ca să ne pedepsești acum! Pentru că e pedeapsă ce ni se întâmplă! E pedeapsă să-ți numeri banii la piață și să vezi că n-ai de ceapă, e pedeapsă să ajungi la magazine și să-ți scoți din plasă ce ai luat în plus, că n-ai făcut socoteala bine și ai pus acolo mai mult decât aveai în portofel! Pedeapsă la întreținere, pedeapsă la sănătate, pedeapsă la impozite, pedeapsă, pedeapsă, pedeapsă… Dom’le, ce visez eu e să nu mai fiu umilit, să-mi pot permite un trai decent și să-mi ajut eu copiii, nu ei pe mine! Crezi că cer prea mult, după o viață de muncă cinstită și la aproape 40 de ani de la Revoluție?!”.

Flavia Ursan, 41 de ani

„Îmi doresc ca starea de neliniște să dispară”

(În vânzoleala din jurul pieței, căciula ei portocalie iese ușor în evidență. E și ăsta un motiv să oprești pe cineva din drum, ca să-l întrebi la ce ­visează.)

„În primul rând, visez să trăiesc într-o lume în care visele să fie posibile. O lume liniștită, fără războaie, haos, frică. Mi se pare că ne aflăm pe marginea prăpastiei. Un singur brânci al unui nebun și tot ce credeam că e normal se prăbușește. Și, atunci, adio vise! Îmi doresc ca starea asta de neliniște să dispară. Și nu, nu vorbesc ca la concursurile de miss, în care toate fetele spun că își doresc pacea pe pământ. Nu spun vorbe goale. Vorbesc de ceva concret, de lumea aia în care am trăit până de curând. O lume în care, așa cum era ea, cu corupție, cu justiție strâmbă, cu nedreptăți, cu mizerii mici și mari, măcar trăiam în liniște, fără amenințări, fără războaie. Nu știu cum să zic: prefer de o mie de ori niște vremuri în care să ne scandalizăm că nu știu ce alt politician a furat nu știu câți bani, o lume în care vreun prim-ministru să vrea să se salveze de la pușcărie cu orice preț, decât lumea asta de azi cu bombe care tot cad lângă noi sau puțin mai departe, sau cu președinți care se scoală cu fața la cearceaf și hotărăsc că un stat trebuie anexat peste noapte. Vreau o lume ­normală din nou. Doar în ea poți să visezi cu adevărat”.

Andrei Moceanu, 21 de ani

„Mi-ar trebui fix banii pentru o viață fără griji”

(Zâmbește cu privirea în telefon, în fața șaormăriei unde lucrează. E încă dimineață și nu are clienți. Lasă telefonul, își aprinde o țigară, face o pauză de efect și vorbește.)

„Vorbim despre vise, da? Sărim peste partea cu sănătatea pentru mine și toți ai mei? Ok. Păi, aș vrea să dezvolt o aplicație, orice fel de aplicație, cum e Uber, de exemplu. Că la Uber ce se întâmplă? Niște oameni normali își pun timpul și mașinile la bătaie, ca să facă pe taximetriștii, și tu îi taxezi din Bahamas pentru asta, pentru că ai dezvoltat aplicația care le aduce comenzi. Simplu! Ăștia sunt banii de azi, banii șmecheri. Îți bați capul o zi să scoți o aplicație, după care stai cu burta-n sus o viață, că banii vin la tine oricum, că-i produc alții pentru tine. Iar dacă banii ar veni la mine, aș sta doar în locuri în care e mereu cald, ca să fiu la mare. Sincer, nu îi înțeleg pe toți bogătanii pământului care nu știu să se bucure de averea pe care o fac. Cumetre, banii îi produci ca să te bucuri de ei, ca să poți trăi fără griji, nu ca să te stresezi că-ți trebuie mai mulți! Mie mi-ar trebui fix banii pentru o viață fără griji. Și dacă nu m-am născut cu tati bogat, atunci visez să fac o aplicație. Încă mai visez. Ideea e să stau la mare, cu picioarele într-o apă călduță, să am copii, mulți copii și să le dau și lor bani să stea și ei la fel ca mine. Aia e. Mai mult nu vreau. În rest, sănătate pe pământ, pace la toată lumea!”.