• Umblu prin România, ca reporter, de peste douăzeci de ani. Am văzut schimbările din această țară, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană. Încerc, în textul de față, să exprim câteva observații despre realitatea pură și simplă, uneori dură, pe care mulți o privesc prin lentile ideologice, prin ochelari de cal. Sigur, nu pot cuprinde totul, însă ce știu e bine știut! Ce pericol ne pândește? •

Momentul inaugural

Pe mine m-a prins revoluția din Decembrie 1989, chiar la Timișoara. Am fost prezent acolo, în Piața Maria, unde se strânseseră mai multe zeci, poate sute de persoane, când pastorul László Tőkés, un contestatar al regimului ceaușist, urma să fie săltat de milițieni din casa parohială și mutat în altă localitate. Era deja întuneric, nu vedeam bine fețele celor adunați acolo, sub ferestre. M-am strecurat printre ei (eram elev de liceu, anul II) și i-am întrebat ce se întâmplă. În anii aceia, era uluitor să vezi atâta lume într-un singur loc, în afara unui eveniment sportiv sau a unei manifestații organizate de partid. Bărbații aceia, mulți tineri, tăceau, nu-mi ofereau niciun răspuns. În cele din urmă, unul din ei mi-a explicat scurt: „Îl mută pe pastorul Tőkés”. Ca să fiu cinstit, habar nu aveam cine era pastorul Tőkés. Locuiam într-un internat în Pădurea Verde, la periferia orașului, nu cunoșteam mai deloc ce se petrece în viața publică. O plantă sau o insectă din stejăriș mă preocupau mai mult decât realitățile politice sau sociale. Oricum, realitățile erau măsluite de propagandă. Să vorbești despre lucrurile din afara discursului oficial (o făceau românii prin bancuri sau în discuții private) presupunea o expunere personală majoră. Riscai bătaia și pușcăria. Mă pregăteam în anii aceia să devin silvicultor, tocmai luasem o mențiune la Olimpiada de Biologie, faza pe țară. Oricum, România însemna un singur om, Ceaușescu. De aici și lozinca „Partidul, Ceaușescu, România”, ca să rezulte acronimul P.C.R. al denumirii partidului unic, Partidul Comunist Român. Restul nomenclaturii se contopea într-o masă selectă și cvasi-anonimă. Nu știam cine conducea orașul sau județul. Pe politruci nu-i vedeai la televizor, deși puterea lor locală era aproape absolută. A lor, a milițenilor și a securiștilor. Mai ocupau spațiul public câțiva sportivi, actori și cântăreți de muzică populară și ușoară. Și fețe de muncitori și săteni ceapiști în paginile ziarului oficial al partidului, Scânteia.

Am părăsit Piața Maria în scurt timp, m-am dus la internat să-mi iau niște bagaje și apoi am tăiat-o la gară. Începea vacanța de iarnă. A doua zi, am aflat de la radio Europa Liberă, că la Timișoara a început revoluția, că sunt „mii de morți” pe străzi. Regimul ceaușist se prăbușea într-un mod sân­geros…

Am evocat momentul Decembrie 1989, fiindcă este momentul inaugural al României de azi. De acolo a început totul. Și pura întâmplare a făcut să fiu și eu prezent acolo, în punctul zero al revoluției, pentru câteva minute, fără să anticipez că urma o uriașă zguduire socială și politică. Sigur, planează încă multe umbre asupra evenimentelor din acele zile. Sunt vini și responsabilități încă nelimpezite și pedepsite. Unii din vechiul regim politic s-au dat peste cap și au luat-o de la început în noul regim politic. Din adversari ai capitalismului au ajuns afaceriști înveterați, având acces la resurse. Însă adevărul e acesta: atunci, România a intrat într-o nouă epocă, a cunoscut o schimbare neașteptată, poate inimaginabilă, de sistem politic.

Un fluviu de informații

Generațiile tinere înțeleg mai puțin referirile acestea la căderea ceaușismului. Nu conștientizează prea bine de unde vine România din prezent, din ce trecut de coșmar a scăpat. M-aș bucura să afle cât mai mulți de ororile din acele timpuri, ca să învețe să se protejeze de pericolele unei recăderi în dictatură. O propagandă foarte activă, desfășurată pe rețelele de socializare, le bagă în cap că românii trăiau fericiți pe vremea lui Ceaușescu. La succesul acestor minciuni contribuie și vârstnici care au dat în mintea copiilor și susțin că „da, d-le, era bine”. Sigur, era bine, fiindcă își trăiau tinerețea, aveau putere. Binele lor era unul biologic. Când ești în vigoare și ai „olecuță de minte”, până și o dictatură îți pare floare la ureche. Cu condiția să nu-i fii victimă directă, din cauză că nu ai avut „proptele”, că ai fost un oarecare, nu un „tovarăș de nădejde”. După revoluție (las deoparte tribulațiile politice), România a devenit, încetul cu încetul, o „țară plină”, din mai multe puncte de vedere. Să le iau pe rând. Mai întâi, spiritual/ cultural/ informațional. În comunism, țara fusese goală de adevăr, părăsită de adevăr, plină de minciuni oficiale. În libertate, izvorul adevărului s-a redeschis. Românii și-au astâmpărat setea nemaipomenită de a afla cum stau lucrurile, cine sunt cei ajunși la putere, cine sunt cei care fac afaceri. Politica mare a început să se facă la vedere, presa liberă să scotocească și să dea pe față orice aranjamente secrete. Transparența puterii este unul din cele mai certe câștiguri ale României ultimilor trei decenii. Mai sunt și acum zone secrete, taine păstrate sub cheie, dar diferența față de ceaușism este astronomică. În prezent, aproape totul ajunge la lumină. Chiar dacă nu știm toate detaliile, subiectele și temele sunt cunoscute. Putem să le comentăm pe internet, în piața publică, în discuții private, fără să fim pedepsiți. În acest fluviu de informații, propriu unei lumi libere, sunt deversate, trebuie să recunosc, și erori, dezinformări, mesaje manipulatoare. Dar e bine și așa: e preferabil acest mix de adevăruri și păcăleli supremației minciunii, răspândirii generalizate a acesteia. Aș vrea să fac aici și o scurtă confesiune: datorită revoluției din Decembrie 1989, la al cărei moment zero am fost martor, din întâmplare, am ajuns mai târziu jurnalist. La acest fluviu de informații contribui și eu, prin munca mea, și mă străduiesc să pun în circulație lucruri adevărate.

Nivelul de trai

Apoi, este de remarcat creșterea nivelului de trai în România ultimelor trei decenii. Amintesc că și în timpul regimului ceaușist – după 1965 – au fost înregistrate progrese certe în viața de zi cu zi a românilor. Acestea nu pot fi ignorate sau negate. Poporul a avut acces la electricitate, la apartamente noi, la învățământ și la servicii medicale gratuite. Că sistemele s-au „defectat” chiar atunci este altă poveste. După 1980, însă, „conducerea superioară a țării” a strâns cureaua atât de mult, încât traiul de zi cu zi s-a degradat rapid, de-a lungul deceniului, până la revoluție. Rafturile magazinelor erau de cele mai multe ori goale. Pentru a avea ce pune pe masă, românii se așezau la cozi imense, de la primele ore ale dimineții și, deseori, nu mai prindeau marfa râvnită, stocul se epuizase. Curentul electric era furnizat cu întreruperi majore, carburanții erau furnizați la pompă cu țârâita. Situații de neimaginat pentru cei născuți după 1990. În prezent, pe orice stradă găsești un magazin cu rafturile pline cu alimente, haine, produse de uz casnic și cosmetic. E marfă pentru toate buzunarele. În orice cătun îndepărtat ajungi, găsești bunătăți pe care localnicii nu le gustau altădată. Înainte vreme, un român cu ceva economii aștepta ani de zile până reușea să cumpere un autoturism personal, din seria Dacia, produsă la Pitești. Acum, până și străzile satelor noastre sunt pline cu mașini. Am fost recent într-un sat dobrogean. Trotuarele, pavate în anii din urmă cu pavele moderne, s-au înierbat. Mai un pic și se vor transforma în niște benzi verzi. Asta arată că nu prea sunt circulate. Nu prea mai merg sătenii pe jos. În schimb, la fiecare poartă și în ogrăzi, staționează cel puțin o mașină mică. Acum două luni, mă aflam în centrul unei comune din nordul Gorjului. Așteptam pe cineva și, între timp, observam locul, în dimineața de duminică. Am constatat că treceau încoace și încolo mașini șofate de fete, de tinere femei, ca la oraș. În trecut, le întâlneai mergând la pas sau cel mult pe bicicletă. Ulițele de altădată, pline de praf, sunt acum asfaltate, cu canal pluvial de o parte și de alta. Gospodăriile din multe sate românești sunt racordate la rețele de apă, de gaz și de canalizare. Cele mai multe locuințe au bucătării și băi amenajate în interior, cu mașini și echipamente moderne. Privite din exterior, numeroase construcții nu mai arată ca niște case oarecare. Sunt vile în toată re­gu­la, cu panouri fotovoltaice pe acoperiș, independente energetic. Recent, am fost într-un sat situat pe dealurile Olteniei. Am descoperit patru stații de încărcare a vehiculelor cu motor electric. Stațiile nu sunt încă funcționale, mașini cu motor electric sunt încă puține, le numeri pe degete. Însă, vorba aia: lac să fie, că vin și broaștele. Stații să avem, la răscrucea traversată până de curând de căruțe, că vor fi și mașini ecologice.

Un popor de proprietari

Înainte de căderea comunismului, cel mai mare proprietar era statul. Avea cam totul: terenuri agricole, păduri, locuințe, întreprinderi etc. Și cetățenii erau un fel de bunuri ale statului, care legifera asupra lor fără ca ei să crâcnească. După revoluție, situația s-a schimbat cu 180 de grade. Românii au devenit proprietari aproape în exclusivitate. Suntem națiunea cu cel mai mare procent de deținători de locuințe din Uniunea Europeană! Peste 95% din români au casa lor. Suntem țara cu cel mai mare număr de exploatații agricole din U.E., în jur de trei milioane. Deci, suntem pe plus. Statul român și-a mai păstrat ceva din avuția națională: guvernanții actuali zic că ar mai fi 1.500 de companii sub control etatist. Din cele 13 milioane de hectare de teren agricol, vreo 300.000 de hectare aparțin încă statului. Grosul este acum proprietate privată. Știu ce ar răspunde unii: au ajuns să aibă proprietăți și cetățeni din afara țării. „Străinii”, cum zic unii, cu accente xenofobe. Ei, și? Plătesc și ei taxe și impozite statului român. Investesc în economia reală, angajează forță de muncă locală. Afacerile lor contribuie la dezvoltarea României. Ajută să avem o economie plină, să fim importanți pe piețele externe.

Demografie în schimbare

Ați putea să mă apostrofați, probabil, zicând: „D-le, dar înainte de 1989, țara a fost numai goală, nu a avut nimic plin? Ești cam părtinitor, amice”. Am menționat mai sus câteva progrese înregistrate în acele timpuri. Completez: construcții industriale („Dai în mine, dai în fabrici și uzine”), construcții civile, cartiere întinse de blocuri noi („Macarale râd în soare”), hidrocentrale, poduri etc, reunite într-o singură expresie, „mărețele realizări”. Și România a fost populată la un nivel fără precedent. Demografic, eram o țară plină, am depășit pentru prima oară în istorie nivelul de 20 de milioane de locuitori în 1977. Dar să privim și realitatea din spatele cifrelor. Ceaușescu a dus o politică de creștere demografică, prin interzicerea avorturilor, sancționate penal, și prin premierea mamelor cu mai mulți copii. În același timp, a restricționat călătoriile în afara țării, de teama unei emigrări în masă, care ar fi lăsat economia fără forță de muncă. Plecările în străinătate erau efectuate doar cu aprobare de la autorități. Orice tentativă de părăsire a țării fără un acord oficial era considerată infracțiune. Țara era un fel de închisoare, cu frontierele transformate în ziduri. România devenise o țară plină demografic, dar prin sacrificarea libertății de mișcare. După revoluție, această libertate de mișcare a fost câștigată și efectele în plan demografic s-au produs imediat. În prezent, România numără aproximativ 19 milioane de cetățeni rezidenți! Cel mai probabil, efectiv, în țară suntem mai puțini. Milioane de români se află plecați la muncă în alte țări din Uniunea Europeană și din afara blocului comunitar. Unii au afaceri acolo, au devenit părinți în țările respective. Deci, demografic, după revoluție încoace, România s-a mai golit. Am citit că am fi țara cu cea mai mare rată a emigrării de pe continent. O depopulare a satelor românești a avut loc încă din perioada comunismului. Tinerii săteni au abandonat plugul și s-au dus pe platformele industriale ale marilor orașe. Într-un sat din șesul Brăilei am aflat că au existat chiar presiuni pe linie politică asupra președinților de C.A.P.-uri, să îndemne tinerii rurali să se mute la oraș, să devină muncitori la șaibă și la strung. Partidul avea nevoie de brațe viguroase pentru noua industrie. Între sat și oraș a început să funcționeze principiul vaselor comunicante într-un singur sens: bazinele demografice de la țară au alimentat bazinele demografice urbane. După revoluție, golirea unor sate a continuat, de data asta pe direcția externă. Mulți locuitori au plecat la muncă în afara României. Dacă stai de vorbă cu localnicii rămași, îți arată cu mâna șirul de gospodării pustiite, din diferite cauze, de la cele naturale la cele economice și sociale. Locu­in­țe abandonate, cople­șite, unele, de vegetație sălbatică. Pe fondul depopulării masive în une­le sate, guvernanții au decis transferarea elevilor în școlile din comunele de reșe­dință. Vechile clădiri stau goale, se ruinează. Nu este un fenomen exclusiv românesc, ca să ne consolăm un strop. În multe state de pe planetă, se pustiesc satele și orășelele situate departe de undele de prosperitate care se propagă din marile centre urbane.

Degradarea democrațiilor

Mai insist un pic cu antiteza aceasta plin – gol, aplicată la realitățile românești. După revoluție, așa-numiții băieți deștepți, care veneau din vechile structuri politice, au golit de bani câteva bănci naționale. Este faimos cazul Bancorex. Credite uriașe au fost acordate unor persoane influente, fără să le mai restituie vreodată. Banca a dat faliment în 1999, rămânând în bugetul statului o gaură de aproape 2,5 miliarde de dolari. Năravul acesta al golirii seifurilor statului nu și-a găsit leac nici după aceea. Un fost premier a dus deficitul bugetar la procentul alarmant de 9%, cheltuind cu nemiluita banii din rezerva de stat. Din această cauză, sunt aplicate acum măsuri de austeritate. Regimul ceaușist a lăsat țara cu datorii externe la un nivel minim – sigur, cu sacrificarea nivelului de trai, și așa scăzut, al populației – dar, ulterior, datoria publică a României a crescut din nou, la peste 200 de miliarde de euro, anul trecut. Suntem, așadar, plini de datorii și continuăm să ne împrumutăm. Este pre­țul dezvoltării, fiindcă și Ceaușescu a luat bani de la creditorii internaționali tot pentru a dezvolta țara. Din fericire, economia noastră pe baze private și-a revenit de-a lungul ultimelor două decenii, datorită, în mare parte, investițiilor străine și fondurilor europene. Propaganda zice că nu mai avem nimic, că totul s-a oprit în 1990. Nimic mai fals! Chiar dacă nu mai sunt în funcțiune coloșii industriali din trecut, au crescut, ca ciupercile după ploaie, firme de producție industrială, în multe zone ale țării. Plus sfera serviciilor și a comerțului, care contribuie masiv la dezvoltarea economică. După revoluția din 1989, când am scăpat de dictatura ceaușistă, al doilea moment astral a fost aderarea la Uniunea Europeană. Acesta poate fi considerat un alt moment inaugural. Abia de atunci, lucrurile au început să se îmbunătățească vizibil. Și nu mă refer numai la fondurile de zeci de miliarde de euro alocate de la Bruxelles. Legislația europeană a schimbat în bine societatea. Din păcate, de la pandemie încoace, prima criză majoră care a afectat lumea întreagă, este constatată de observatori o deteriorare a democrațiilor în numeroase țări. Nici România nu face excepție. Popoarele par să se îndrăgostească, din nou, de lideri autoritari, care promit stabilitate, siguranță, măreție, dar iau ceva esențial, foarte prețios și uman, în sens înalt: libertatea. Mulțimile par să cunoască din nou un fel de fascinație iresponsabilă pentru „ordine și disciplină”, sunt gata să creadă că fericirea stă în mâinile unor puternici ai zilei, și nu în respectarea unor valori universale. Ar trebui să fim mai atenți și să nu pierdem așa ușor ceea ce am câștigat cu mult efort.