Li se spune ouă încondeiate sau împistrite. Sunt nelipsite de la Marea Sărbătoare a primăverii și tradiția preparării lor coboară cu mii de ani în timpuri străvechi. Oricum le-am numi și oricum ar fi pregătite, ouăle de Paști simbolizează mântuirea neamului omenesc, prin sacrificiul Mântuitorului.
Cele patru ferestre ale lumii

Linii și puncte, cercuri și unghiuri ascuțite, zigzaguri și cârligașe, cruciulițe și spirale se întâlnesc desenate pe ouăle pregătite de sărbătoare. Dar semnele acestea nu sunt aruncate la întâmplare pe coaja subțire, după cheful celui care le pregătește. Am aflat acum câțiva ani, de la o mătușă din Maramureș, înțelesul desenelor de pe ouăle împistrite pentru Paști și mă străduiesc să mi-l amintesc întocmai cum mi-a fost transmis. Sfatul mătușii poate fi bună călăuză pentru cine vrea să pregătească ouă de Paști după tradiția veche: „Când iei oul în mână, desenează-i mai întâi la mijloc, cu ceară topită, un brâu, astfel încât să împarți trupul lui în două jumătăți. Apoi fă un alt brâu, care cade perpendicular peste primul brâu, unind de data aceasta capetele oului. Așa ai să obții patru ferestre, ca patru vremuri, alea sunt cele patru anotimpuri ale anului, adică toată viața lumii. Nu uita că brâurile care înconjoară oul amintesc de funia cu care a fost legat și bătut Iisus. În ferestrele cele patru, desenează apoi alte semne care amintesc de chinurile Lui: cârlige cu trei dinți, ca furcile cu care L-au înțepat, linii frânte, ca spinii cu care L-au încoronat, puncte mai mari și mai mici, ca lacrimile celor care-L urmau pe drumul calvariei, spirale, ca vântul ce trecea fără nicio putere peste alaiul care-L ducea la răstignire. Ici și colo, în cele patru ferestre, desenează cruci, că lumea-i plină de ele: una mai mare, a lui Iisus, și altele mai mici, ale noastre, ale celor care privesc oul. Și între crucea cea mare și cele mici, desenează iarăși funia care le leagă pe unele de altele, pentru că atâta cât trăim, dar și după aceea, suntem legați unii de alții, de multe ori chiar fără să știm sau să simțim acest lucru. La un capăt al oului fă soarele, iar la celălalt, luna, pentru că acestea ne veghează și ne împart viața în zile și nopți”.
Povestea asta mi-a spus-o o bătrână din Maramureș. Mărturisesc că nu am avut îndemânarea și răbdarea de a pregăti ouăle de Paști după ea. Am păstrat însă sfatul de a vopsi ouăle cu fiertură din coji și foi de ceapă, pe care le adun într-un săcuț, încă de când începe Postul mare. Culoarea roșie, stacojie, care se obține, pare mai vie decât culorile industriale din prăvălii. Mai vie și mult mai caldă.
Dar dincolo de tradiții și obiceiuri, de felul în care este pictat și încondeiat, oul de Paști ascunde în el nu doar Marea Sărbătoare a primăverii, ci și enorma energie a vieții noi, perpetuarea, speranța.
Oul cu potcoavă
Într-o primăvară de acum mulți ani, am ajuns într-un sat din Bărăgan, unde pe vremuri se retrăgeau la un conac de vară Cantacuzinii. Cei mai bătrâni săteni își mai aminteau încă de prințesa Maruca, tare milostivă cu ei, care se ducea la biserică, înveșmântată mereu în dantele negre, dar și de raidurile și acrobațiile pe care le făcea cu avionul deasupra satului fiul ei, marele pilot Bâzu Cantacuzino. Multe povești s-au păstrat din vremurile acelea, una dintre ele mi-a fost spusă chiar de un bătrân care a lucrat ca grădinar la conacul prințesei. Cică trăia prin locurile acelea un om înstărit, care avea o fată tare frumoasă, cuminte și harnică. Tatăl ei ținea la ea ca la lumina ochilor. Când a venit vremea măritișului, omul s-a întristat la gândul că fata va pleca din casa părintească. Dar nici s-o împiedice să se mărite nu putea. I se părea că niciun flăcău nu e de rangul fetei lui, că niciunul n-o merită. A răspândit vorba că doar acela va primi fata care-i va aduce un obiect, un dar făcut de mâinile lui, prin care să-i demonstreze, fără nicio tăgadă, că va putea avea grijă de fată ca nimeni altcineva.
Tot felul de daruri au ajuns la casa fetei, odată cu pețitorii. Opincuțe din piele moale, de iepure, un cojocel brodat cu mărgele, un legănuț de agățat în cireșul înflorit, furcă de tors din lemn de alun, ulcele de lut și străchini de toate mărimile, ba a mai primit chiar și un țest din lut ars, pentru copt pâinea și turtele. Nu s-a învoit omul să-și dea fata niciunuia dintre cei care veneau cu mari speranțe, lăsau darul făcut de mâinile lor și plecau apoi neîmpliniți.
Dar într-o dimineață de primăvară din Săptămâna Patimilor, în curtea omului cu fata, despre a cărei frumusețe se dusese vestea peste șapte sate, a intrat băiatul unui potcovar. A dat binețe și cu mare grijă a scos dintr-o năframă ascunsă la sân o cutie de lemn în care era un ou alb, pe care cu niște cârligașe era prinsă o potcoavă mică de fier. Oul potcovit i-a uimit peste măsură pe toți cei care s-au adunat să vadă darul pețitorului. Tatăl fetei s-a uitat la dar cu mare luare-aminte și l-a întrebat pe flăcău dacă el este făptașul, uitându-se adânc în ochii lui, ca să se asigure că-i spune adevărul adevărat și că nu se ascunde nicio umbră în privire.
Convins de măiestria flăcăului, omul i-a dat fata de nevastă. Judecata lui a fost simplă: dacă un flăcău așa de bine făcut, puternic și înalt, cu privire dârză și cutezătoare, poate face un lucru gingaș cum este acela, să prindă în potcoavă de fier coaja subțire și firavă a unui ou, asta înseamnă că omul acela este înzestrat și să poată avea grijă de un lucru atât de delicat cum este o fată. La puțină vreme după Paști s-a ținut nunta, iar meșteșugul de-a potcovi ouă de Paști a fost dus mai departe de fiul și de nepotul acelui flăcău. De la acesta din urmă am primit și eu în dar un ou potcovit, împreună cu povestea unor vremuri de demult.


