• Ajung, uneori, în locuri de care nu am auzit vreodată. Sunt, pentru mine, descoperiri absolute. Le aud numele pronunțate într-un birou și plec într-acolo sau, pur și simplu, mă las condus de un ghid, fără ca acesta să dezvăluie exact destinația. Totul este definit printr-un „undeva” destul de imprecis. Așa m-am pomenit într-o zi de primăvară, în satul dobrogean Camena, așezat pe bancheta din spate a unei mașini care mergea după o altă mașină, fără să știu unde va opri. Primisem ca informație un detaliu vag, ceva despre un fermier din zonă, și cam atât… •
Lecția de istorie
Baia este una din comunele mai răsărite ale județului Tulcea. Este un reper geografic și energetic, în același timp, datorită parcurilor eoliene din împrejurimi. Dacă mergi spre răsărit, ajungi imediat la lacurile de apă dulce Sinoe, Zmeica și Golovița, formate prin închiderea naturală a unor golfuri marine. Le-am putea numi „apele dulci de la mare”, fiindcă nu se amestecă, deocamdată, cu apele sărate ale Mării Negre. Este uluitoare această vecinătate aproape incomunicabilă între cele două tărâmuri acvatice. Sigur, apa lacurilor are un anumit grad de salinitate, însă nu ca apele mării. O fâșie de nisip le separă în mod miraculos. Ai impresia să hula mării oricând o poate înghiți. Uite, însă, că echilibrul natural se menține, și lacurile rezistă! Marea lor amenințare este seceta, care a mai provocat în Dobrogea secarea unor lacuri mai mici. La nord de Baia, încep să vălurească străvechii Munți ai Măcinului. Versanții sunt împăduriți, stâncile cenușii se ițesc ca niște molari cariați, din gingiile forestiere. Ogoarele se întind până sub aceste coaste muntoase. Turmele de oi și de capre se răsfiră pe imașuri brodate cu bolovani colțuroși. Iarba crudă a primăverii răzbate din bălăriile uscate ale anului trecut. Simt cum forțele vegetale se opintesc, împing, forțează o poartă ferecată, să cucerească dreptul la aer și la lumină. E o nouă înviere a naturii, care premerge Învierea Domnului, din biserici și inimi. Și la Camena, unde ajung, în sfârșit, Hristos are de ce să fie fericit: biserica e nouă, înnoită, poleită, măreață, strălucitoare, bine înfiptă în pământul satului: o aglomerare de case și grajduri vechi, de cocioabe, pe alocuri, de polăți și cotețe pipernicite. Biserica din Camena e ca o regină poposită în mijlocul unor supuși vitregiți de vremuri. Intru în curtea sfântului lăcaș, impunător, ca o catedrală. Pe o placă de marmură, găsesc scrise aceste cuvinte lămuritoare, ca o lecție de istorie: „Această biserică este făcută de credincioșii bulgari, în anul 1835. În anul 1940, s-a făcut schimbul de populație, iar în anul 1958 s-a sfințit și curtea s-a îngrădit cu piatră de pictorul Ipitro Eanus, cu toți credincioșii români macedoneni din Macedonia. Între anii 2004 – 2009, s-au realizat lucrări de renovare a picturii, acoperișului și a exteriorului bisericii, de către fiii satului, sfințirea sa făcându-se la data de 2-05-2010, de către P.S. Visarion, episcopul Tulcei. Între anii 2023-2024, s-au realizat lucrări de renovare a sfântului lăcaș, atât în interior, cât și în exterior, de către fiii satului. Scrie, Doamne, în cartea vieții, pe cei care au contribuit la înfrumusețarea acestei biserici”. Schimbul de populație din 1940, decis pe cale diplomatică la Craiova, a constat în relocarea bulgarilor dobrogeni în Cadrilater și colonizarea Dobrogei cu aromâni aduși din Cadrilater, unde ajunseseră cu ceva timp înainte, din locurile lor de baștină din Munții Pindului și alte zone din Peninsula Balcanică. La intrarea în biserică, scări și stâlpi de marmură. Ușa masivă, din lemn, înconjurată de sfinți redați în mozaic. Ferestre cu vitralii. Un lăcaș de cult splendid. Peste drum, patina groasă a timpului. Rar vezi câte o casă nouă, un zid sau un acoperiș nou. Contrastul între biserică și sat este izbitor. Aparțin parcă unor timpuri diferite.
La marginea lumii
Satul Camena face parte din comuna Baia, dar este situat destul de departe de centrul administrativ, unde se află primăria. Vreo 14 km. Distanța nu este numai una geografică. Mai este și una civilizațională. Cum se întâmplă, deseori, în România: satele mai îndepărtate își pierd locuitorii, vâna economică scade, investițiile publice ajung mai greu. Nu insinuez că ar fi un sat uitat de lume și de administrația publică locală: străzile sunt asfaltate, există rețea de apă. Rețea de gaz nu e nici la Baia, centrul administrativ. Proiectul e în derulare. Camena suferă de depopulare. Sunt nici patru sute de suflete. Mulți locuitori au plecat de-a lungul deceniilor, la Tulcea și la Constanța. „Fiii satului” menționați în istoricul bisericii sunt cei plecați din sat, deveniți oameni cu stare la oraș. Ei nu vor să lase în părăsire, ci în strălucire, biserica satului unde s-au născut, ei sau părinții lor. Au primit de la bulgari o biserică veche și au înnoit-o și o înnoiesc mereu, cât au puterea să o facă. Ies, în cele din urmă, din curtea bisericii și rătăcesc pe străduțele asfaltate. Unele gospodării păstrează ziduri din piatră, ca în satele din Carpați și din Balcani. Dincolo de case, stânci și păduri. „Camena”, în bulgară, înseamnă „piatră”. E o margine de lume aici, nu destul de izolată, încât istoria să nu-și fi împrăștiat otrăvurile.
Martorii istoriei
Dumitru Caraman numără vreo 77 de ani. E inginer agronom, umblă îmbrăcat la costum și cravată. Maria, soția lui, a preparat niște plăcinte cu ștevie, atât de gustoase, că mă tem să nu le mănânc pe toate. Stăm în curtea din fața casei, sub o boltă de vie neînfrunzită, dar cu un butuc atât de gros, de parcă ar fi fost plantat pe vremea zeului antic Dionysios. Casa lor a fost construită inițial de familia de bulgari care a locuit aici înainte de 1940. Ei au preluat-o și au lărgit-o, au făcut-o mai trainică și mai încăpătoare. Ca toți aromânii, Dumitru și Maria au păstrate bine, în memorie, ca pe niște veșminte de preț, într-o ladă de zestre, întâmplările trecutului. E de ajuns să pui o întrebare și primești o sută de răspunsuri, care decurg unele din altele, ca niște cărări prin pădurile Camenei. Trebuie să fii atent la firul epic, fiindcă ușor poți să te rătăcești prin istoria aromânilor. O istorie colectivă, dar și una familială. Toate relatările lor duc mai întâi în Munții Pindului, în șesul Tesaliei și al Salonicului. Acolo e „timpul fericit”, raiul lor imemorial. Apoi, în secolul XX, povestea capătă accente dramatice. Grupuri mari sosesc și se stabilesc în Cadrilaterul intrat în stăpânirea României. Abia prind rădăcini aici, că vine anul 1940 și sunt mutați, într-o singură zi, ca într-un exod biblic. Ajung la nord de Dunăre. Unii în județul Tulcea, unde caută locuri să se așeze, ei și turmele lor de oi: „Ai noștri au tot umblat să dea peste un loc ferit și cu izvoare pentru animale. Și după mai multe încercări, au ajuns aici, la Camena”. Vine războiul, apoi comunismul. Mulți sunt deposedați de pământ și băgați la închisoare: „Pe tatăl meu, Gheorghe Caraman, l-au luat fiindcă zisese ceva, la o discuție, despre colectivizare. A fost arestat în 1950 și a stat la închisoare nouă ani, la Gherla și la Aiud. Apoi l-au transferat într-un sat din Bărăgan, unde ne-au dus și pe noi, mama și cei trei copii”. Mai târziu, au revenit în Camena. Treptat, au devenit buni cetățeni ai regimului comunist. Dumitru a ajuns inginer agronom, cu studii la București, fiul său, Enachis, a absolvit tot Agronomia și e unul din fermierii din zonă, Maria Caraman a amenajat într-una din camere un mic muzeu al familiei. Găsești în poze chipurile înaintașilor lor. Chipuri serioase, de oameni muncitori, răzbătători. Trag după mine ușa camerei cu fotografii și ies din nou în curtea cu viță-de-vie. Peste acoperișuri, se ridică biserica splendidă, ca o regină în mijlocul unor supuși greu încercați de soartă. Tot satul Camena este o „carte a vieții”, plină de adevăruri.
