• În România sunt sate vedetă, de care a auzit mai toată lumea. Reporterii se calcă pe picioare, turiștii dau năvală. Valuri de imagini de la fața locului se revarsă pe rețelele de socializare. E inutil să exemplific. În același timp, sunt puzderie de așezări necunoscute, al căror nume iese la iveală numai dacă, Doamne ferește, se petrece vreo faptă negativă, transformată în subiect de presă. Altfel, anonimat absolut. Eu după astfel de sate mă dau în vânt. Ce se întâmplă acolo unde nu se întâmplă nimic? •

Peisaj anistoric

Prin părțile Severinului, dealurile cresc unul după altul, chiar din marginea Dunării. Le vezi cum curg, deal după deal, ca valurile uriașe ale fluviului. Accelerez pe șoseaua care urcă un versant acoperit de o splendidă pădure tânără de stejar și încă mai văd în retrovizoare apele fluviului sclipind în lumina dimineții. Apoi, luncile cultivate cu cereale sunt estompate de culmile cu pășuni, care unduiesc ca niște perdele grele. Panglica de asfalt nou face volute printre poieni nesfârșite, amestec de verde și alb, datorită păducelului și porumbarului în floare. Mă uit, din viteză, la aceste întinderi vegetale și am senzația stranie a unor timpuri străvechi. Oricât de maniac aș fi în a stoarce de informații actualitatea, chiar și a satelor risipite pe dealurile Mehedinților, nu-mi pot reprima alunecarea în reverie, ca să simt adierile unor epoci pierdute. Frânez, cobor, și preț de mai multe minute, privesc cocoașele înalte ale dealurilor. Și bag mâna în foc că vreo femeie cu cofa cu apă pe cap urca, de la un izvor de prin preajmă, și privea și ea peste fluviu ca spre un tărâm al splendorilor. Și accelerez din nou pe panglica de asfalt până ajung în comuna Poroina Mare, unde niciodată până acum nu mi-au umblat tălpile și de care nici dvs. nu cred că ați auzit, dacă nu vă sunt rădăcinile de pe-aici.

Cabinetul medical

La intrarea în satul de reședință Poroina Mare, te întâmpină două clădiri cu etaj, goale însă, gata să se ruineze: o „casă a specialistului” și un fost sediu al veterinarilor. Parcă rușinate de cum au ajuns, cele două construcții se pitesc în ierburile înalte și în bălăriile crescute din abundență pe lângă ziduri. Mai înaintez câțiva pași și registrul imobiliar se schimbă în bine: pe partea stângă, clădirea școlii generale și sediul primăriei iradiază prosperitate. Pereții exteriori etalează vopsea nouă, de la temelie până la etaj. Mai încolo, după ce lași în urmă fânețele înviorate de ploile recente, descopăr și o biserică, a cărei turlă, nu de multă vreme, sprijină cerul. Până anul trecut, comuna se număra printre localitățile rurale din țară lipsite de servicii medicale de bază. Cei opt sute de locuitori, câți au reieșit la recensământul din 2021, nu aveau un medic în sat. Situația s-a schimbat, datorită fondurilor europene. Aproximativ o sută de mii de euro alocați de la Bruxelles au ajutat primăria să înființeze în satul aparținător, Stignița, un centru comunitar integrat, construit din containere și dotat cu echipamente medicale. Centrul e lipit de căminul cultural. Peste drum, o hală pustie, în apropierea căreia paște o vacă. Mai văd și un cal, priponit de un plop. În centrul integrat comunitar se înșiră cinci cabinete. Un cabinet medical, unde medicul vine o dată la două săptămâni; un cabinet de consiliere medicală, un cabinet stomatologic, fără stomatolog, deocamdată, un cabinet dedicat asistenței sociale, un altul medierii școlare, deși școala s-a închis. Elevii merg la școala din satul de reședință și chiar mai departe, într-o comună învecinată. Le este pus la dispoziție un microbuz special, în timp ce transportul public nu mai funcționează. Stațiile din plexiglas s-au deteriorat, din cauza intemperiilor. În centrul comunitar, însă, instrumentarul este nou-nouț, scaunul dentistului este pregătit pentru pacienți. Mai lipsește dentistul. Primarul Valentin Anuța mă asigură că specialistul ar urma să sosească luna viitoare. E, cum se spune, pe drum.

Apă și asfalt

Două sunt investițiile publice care i-au bucurat pe săteni: rețeaua de apă și asfaltarea străzilor. „Înainte umblam pe drum numai în cizme. Dacă ploua un pic, se făceau bălți, în gropile adânci”, își amintește un sătean, a cărui casă se află în vârful dealului, în vecinătatea arăturilor și a pășunilor nesfârșite. Soția lui e mulțumită că au apă la robinet: „Spălam cu mâna, în lighean. Acum, avem baie în casă”. Funcționarea rețelei de apă mai dă însă rateuri. Asfaltul proaspăt, cu marcaj alb, se întinde printre grădini, ca o bucată de pânză groasă întinsă pe masa croitorului. Într-o intersecție, mă întâlnesc cu o femeie în etate, care trage după ea un cărucior de butelii de aragaz, plin cu bidoane din plastic, de cinci litri. „Am apă acasă, dar curge uneori cu calcar. Mă duc la un șipot din apropiere și iau apă în bidoane”. Un consătean o ajută să le umple și apoi îi trage căruciorul până mai aproape de casă.

Jocul din amintiri

Terenul de fotbal e năpădit de iarbă. Porțile sunt din lemn nefinisat, parcă ar fi recuperate din structura unei polate. Pare că de multă vreme nu le-a mai apărat nimeni. Alături, o grădină este însă lucrată, pământul mărunțit bine înnegrește ochiurile plasei metalice care înconjoară arătura. Urc pe o stradă asfaltată. Vociferările unei femei îmi atrag atenția. Mă vede și ea, peste poartă. Iese la drum, încurajată probabil și de faptul că fac poze și filmez cu telefonul. Sunt, desigur, un străin, dar, după toate aparențele, unul pașnic. Începem o conversație în derularea căreia se înfiripă o poveste de viață: „Eu sunt din Buhuși, am lucrat la fabrica de covoare. Am fost și artistă, la dansuri, și acum nu mai pot să merg. Cum am ajuns în Oltenia? Cu trenul! Știi de ce se îngroapă oltenii în picioare? Ca să fie primii la Înviere”. E hâtră femeia! Mai multe nu mai aflu de la ea. Se întoarce în ogradă, închizând poarta în urma ei și, cu asta, și accesul unui străin ca mine către povestea mai amănunțită a vieții ei. O doamnă din Moldova, fostă dansatoare într-un ansamblu folcloric (a și pocnit un pic din degete și a schițat un pas de joc, cântând refrenul „Hai, Catrină, și-mi arată”), ducându-și traiul la marginea unui sat pierdut printre dealurile Olteniei.

Rhytonul de argint

În lumea istoricilor cu diplomă și a semenilor pur și simplu pasionați de istorie, comuna Poroina Mare ocupă un loc însemnat pe harta descoperirilor arheologice. Aici a fost scos la lumină, în 1883, unul din cele mai prețioase obiecte de cult din antichitatea de la nord de Dunăre. Este vorba de Rhytonul de la Poroina Mare, un vas din metal folosit în timpul ceremoniilor religioase. Artefactul a ajuns la Moscova, odată cu tezaurul României, dar ne-a fost returnat în 1956 și se află expus la Muzeul Național de Istorie. La Poroina Mare s-a născut și un reputat istoric, specializat în arheologia și epigrafia epocii romane, Grigore Florescu (1892–1960). Cine știe ce piese arheologice valoroase zac încă în pământul acestor dealuri! Bani de la bugetul de stat pentru noi săpături nu mai prea se alocă, iar dacă totuși sunt șantiere arheologice deschise, rezultatele rămân, de regulă, necunoscute marelui public. Adevărul este că tocmai când arheologia a fost decuplată de ideologie, mai nimeni nu mai pare interesat de epocile străvechi. Cu excepția, firește, a specialiștilor devotați profesiei lor. Istoria ajunge la marele public numai dacă este servită, cu lingurița ideologică, de vreun partid unic, ferească-ne Sfântul să mai avem parte de unul! Accelerez pe șosea spre Drobeta-Turnu Severin și dealurile se acoperă unul pe altul, în urma mea, cu enigmele lor cu tot, de azi și de ieri.