Era iarnă, și mă aflam la acel ceas al serii, când pentru copii, orice umbră începe să capete chip. În cameră nu era altă lumină decât licărul jucăuș al flăcărilor din sobă. Mama era dusă pe-afară cu treabă și eu stăteam cocoțată în vârful patului, neîndurându-mă să mă mișc, furată de gânduri și contemplare. Deodată, s-a auzit un ronțăit, apoi, un pic de agitație, iar ronțăit… Cineva trebăluia de zor undeva sub pat. Stăteam în întuneric, cu ochii măriți de uimire și mă întrebam ce poate fi!? Un zgomot de gheruțe pe scândurile podelei, un pic de liniște și deodată se ivi în cotlonul slab luminat de flăcările din sobă, un ghemotoc întunecat. Zăbovi câteva clipe, după care dispăru ca fulgerul sub pat. N-am apucat să mă lămuresc. Întrebarea mi-a fugit din minte pentru că mama, cu obrajii roșii și pudrată de zăpadă pe umeri și pe creștet, a intrat pe ușă.
Sărbătorile se apropiau. Eu așteptam cu inima strânsă, pentru că prea multe daruri n-aveam speranțe să primesc. Convingerea mea era că Moșul ar fi lăsat mai multe daruri din sacul lui, dacă ar fi găsit și la noi un brăduț frumos împodobit. N-avusesem niciodată brăduț. Eu îmi găseam darul lângă pernă, de cele mai multe ori învelit în foiță fină: câteva portocale și, eventual, dulciuri. În fiecare an aruncam și eu o vorbă-două, dar atât. În rest, urmăream cât puteam de discret toate mișcările mamei, poate, poate, prindeam de veste ce-o să-mi aducă sărbătorile.
În seara următoare celei despre care povestesc, cam pe la aceeași oră, zgomotul de sub pat a reînceput. De data aceasta, lumina era aprinsă, dar lucrul acesta nu-l deranja deloc pe vecinul meu. M-am întins cât am putut de ușor pe burtă, cu capul spre marginea patului și am așteptat în liniște, dar cu inima bătând nebunește. Așteptarea nu mi-a fost zadarnică și astfel mi-am cunoscut colocatarul. Cenușiu, cu ochișorii negri și rotunzi, mici cât două boabe de piper, cu mustăți bine apretate, cu o codiță subțire și niște urechiușe rotunde, părea că se rostogolește de sub pat, adulmecând atât primejdia, cât și eventualele bunătăți. Cum își rotea vârful nasului în toate direcțiile, ne-am trezit privindu-ne drept în ochi. N-a zbughit-o chiar imediat, așa că am avut vreme să-l observ. Foarte demn, dârz, neînfricat, dar fără a fi obraznic, a prospectat un pic terenul, apoi s-a retras, ca pentru a nu deranja prea mult. Ne-am împrietenit – aș putea spune – pentru că nu se speria de mine și mi se arăta în fiecare seară. Stăteam chiar de vorbă, dar numai din priviri și cu mici gesturi. Uneori mi se părea că vrea să-mi ceară ceva. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi un prinț transformat în șoarece de vreo vrăjitoare rea. Mă tot gândeam ce gest ar trebui să fac pentru a-l transforma iar în ființă omenească. Citisem prin cărțile mele de povești despre fete care sărutaseră broscoi râioși și fuseseră răsplătite cu miri frumoși. Șoricelul mi-era simpatic, dar chiar să-l sărut nu-mi venea, mai ales că pe sub pat se mai aduna praf, iar pe lângă sobă, mai cădea cenușă. Roasă de îndoieli, dar bucuroasă totuși de întâlnirile zilnice, am tresărit cu un ghimpe înfipt în inimă, când mama a apărut în casă cu un obiect îngrozitor: o capcană. Mă rugam în sinea mea ca prietenul meu să nu pățească nimic și, în același timp, răscoleam prin cărțile mele de povești, căutând cu disperare și alte cazuri de recuperare a voinicilor vrăjiți, fie ei prinți sau nu. Așa a venit și ziua de Ajun. Muncisem alături de mama, ajutând-o la curățenie și la bucătărie și am căzut frântă în somnul de după-amiază. Nu mi-a mai ajuns un ceas, cât dormeam de obicei, așa că am făcut ochi de-abia când afară se contura deja înserarea. Când am deschis ochii, nu mi-a venit să cred: pe masa din cameră, unde de obicei se lăfăiau cozonacii, acum se proțăpea în fața mea un brăduț. Înfipt într-un borcan plin cu boabe de fasole, nu prea înalt și nici prea rămuros, dar cu harțag în ace, stătea în fața mea și parcă mă-ntreba: „Hei, acum ce spui?”. L-am cercetat cu priviri flămânde. Avea ghirlande de hârtie colorată, ghemotoace poleite, lumânărele, coșulețe îmbrăcate în hârtie creponată, pline cu bombonele multicolore și ceea ce era mai minunat: câteva șiraguri de smochine. Am întins mâna să iau o nucă sau o smochină, dar mama mi-a explicat că pomul nu se poate „strica” decât a doua zi, după ce vine Moș Crăciun. Sigur, sigur că așa trebuia să fie. N-am putut adormi până târziu de emoție. Prietenul meu n-a mai apărut. Prea multa agitație produsă de apariția brăduțului l-a făcut să rămână în cotlonul lui. Am adormit până la urmă cu gândul că a doua zi mă voi delecta cu bunătățile din pom. Nici nu mă mai gândeam la ce-ar putea să-mi lase Moșul sub braduț. Visul îmi fusese îndeplinit și mi-era de ajuns. Nu pot să vă spun ce durere adâncă și dezamăgire amară m-a cuprins, când a doua zi, mama mi-a spus oftând: „Mai bine te lăsam să mănânci smochinele. Totul a fost stricat de șoarece!”. N-am vrut să-mi cred urechilor și am sperat din răsputeri că ochii îmi vor arăta altceva. Din păcate, era adevărat. Rosese, după cum putuse ajunge, ba de ici, ba de colo, în așa fel încât nu-ți venea să te mai atingi de nimic. Prințule, prințule! De ce mi-ai făcut un așa mare necaz?! Eram mai convinsă ca oricând că șoricelul era rezultatul unei vrăji, dar poate că nu era un prinț frumos și bun, ci unul urât și răzgâiat. Capcana a rămas în continuare pustie. Deși eram atât de dezamăgită, nu mi-a părut rău. N-aș fi putut îndura să văd mica făptură strivită de metalul nemilos.
De parcă ar fi înțeles ce faptă a comis, șoricelul nu a mai apărut. Multă vreme m-am gândit: poate că, dacă aveam curajul să-l sărut, nu ar fi apucat să-mi facă un necaz atât de mare și, chiar dacă avea porniri rele, drept recunoștință, s-ar fi schimbat… Mai târziu, am văzut cu tristețe cum în cartea de zoologie, micul meu „prinț” era trecut la categoria… „dăunători”.
ELENA J. – București
