– Ulițele satelor sunt iarăși pline de larma veselă a cârdurilor de rațe ce-și duc bobocii la baltă. Povestea hazlie a unuia dintre ei vă e spusă azi de o distinsă doamnă învățătoare –
Mi-s dragi animalele și de aceea m-am decis să vă povestesc o întâmplare cât se poate de adevărată, despre o rățușcă cu un comportament cât se poate de deosebit. Povestea începe cu apariția unei clocitori în apartamentul nostru de bloc. La început, am privit-o cu suspiciune, știind că va consuma mult curent electric. Dar când a scos, ca o adevărată cloșcă, 70 de pui de găină, mi-a câștigat simpatia. Am „moșit” cele 70 de ghemotoace aurii, apoi, după ce „s-au zburat”, au luat drumul satului în care locuiesc bunicii. Clocitoarea a luat în grijă o nouă serie de ouă, de data aceasta – de rață. Știind că sunt leșești, ne așteptam cu toții să ciocnească după 35 de zile. Dar iată că, între toate ouăle cu bănuț, s-a nimerit și unul de rață obișnuită. Așa că ne-am pomenit cu o rățușcă mai devreme de termen. De cum a ieșit din găoace, a început să facă o gălăgie cumplită. Probabil că se simțea singură și speriată printre atâtea zeci de ouă cufundate în tăcere perfectă și puse pe muncă, pentru a construi vieți noi. Sau poate că voia să ne anunțe că a venit pe lume și solicita întreaga noastră atenție.
Cum am făcut cu toți puii, am pus-o și pe ea într-o căciulă de blană veche, a tatii. Dar n-a fost chip să stea acolo. Piuia grozav și ieșea pe dată. Se ținea după noi prin casă și țipa ascuțit, până o luam în brațe, ca pe un copil. Așa că a primit numele de Ciripel.
Singurul loc în care Ciripel tăcea sau gângurea tandru era în palmă, lipită de corpul nostru. Stătea cu noi la televizor, iar când unul pleca, Ciripel sărea de pe canapea și îl urma. Dar domiciliul lui stabil era buzunarul mamei. Era plăcerea lui nebună să doarmă acolo, când mama făcea mâncare.
Înțelegeți, deci, că nu putea fi vorba să rămână acasă singur, căci arunca în aer tot blocul. Așadar, mama a fost nevoită să-l ia cu ea la serviciu. În tramvai, Ciripel nu dădea doi bani pe persoanele zgomotoase din jurul său, căci se simțea la adăpost în palma protectoare a mamei. Iar la serviciu, a pus stăpânire pe birouri și hârtii, punându-și pecețile pe toate lucrurile pe care le considera a fi ale lui.
Dar iată că au ieșit și ceilalți boboci și Ciripel și-a schimbat domiciliul: cutia cu rățuște. Spre uimirea noastră, s-a integrat rapid. Și, ca și cum își cunoștea menirea dinainte, a devenit pe dată „mămica și tătica” bobocilor: i-a învățat să mănânce, să bea apă și să piuie, ca să obțină ce vor. Mai târziu, în curtea bunicii, tot șeful cârdului de rațe a rămas. Le duce la lac, le întoarce acasă, le cheamă la masă, iar ele îl urmează ascultătoare.
Acum, clocitoarea are iar ouă de rață și așteptăm cu nerăbdare posibila apariție a unui alt Ciripel.
înv. MIHAELA V. – Brăila
