• Întâmplări relatate de cititorii noștri •
Luminița
Era în anul 1950, în ajunul Crăciunului, când părinții mei m-au trimis în orașul Petroșani, pentru a cumpăra o pereche de bocanci pentru sora mea. Am plecat deci din satul meu, Voitești din Deal, dimineața, pe un drumeag, de fapt o potecuță ce tăia drumul „mai scurt” peste dealuri și văi…
Am coborât în Valea Gruiului, am traversat pârâiașul cu același nume, apoi am urcat dealul, am traversat satul Gruiu, Câmpia Inoasa, am trecut prin capul satului Lăzărești, apoi prin pădure, până în satul Bumbești, Câmpia Bumbeștilor și, în sfârșit, gara Bumbești-Jiu.
La întoarcere, în jurul orei 23, am coborât repede din tren, sperând să mai întâlnesc tovarăși de drum. Pe peron, după plecarea trenului, liniște… Cu bocancii într-o traistă, traversez cele câteva linii și o iau cu inima strânsă pe potecuța ușor mai închisă la culoare față de albul zăpezii.
În fața mea, la circa 300 m, zăresc o luminiță jucăușă, parcă era un felinar purtat de cineva. Iuțesc pasul, alerg să prind luminița și pe purtătorul ei. Am traversat Câmpia Bumbeștilor, am ajuns în satul Bumbești, n-am ajuns luminița și inima mi s-a strâns de frică… Dacă luminița se oprea în sat, ce mă făceam? Urma să traversez pădurea singur, noaptea… Toate rugăciunile știute le-am spus cu voce tare și m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea curaj. Am intrat cu teamă în pădure. Când mă uit în față, am zărit la aceeași distanță, circa 300 m, din nou luminița. Am început să alerg s-o ajung. Am strigat. Am traversat pădurea, am trecut prin capul satului Lăzărești, iar luminița care îmi mergea înainte ca o stea călăuzitoare era de neajuns. Am traversat din nou Câmpia Inoasei, cu aceeași călăuză în față. Am traversat satul Gruiu, urmând să cobor Valea, apoi să urc, în sfârșit, Dealul Voiteștilor. Mă uit în vale… nici urmă de luminiță… Pe cer, Luceafărul urcat de un stat de om. Oare să fi alergat tot drumul, circa 8 km, după Luceafăr? Imposibil! Prin pădure, oricum, nu s-ar fi văzut! Dar ce a fost acea luminiță? În lipsa ei, m-a cuprins o teamă cumplită și am început să strig: „Mamăăă… mamăă”. După câteva secunde, am auzit glasul mamei, care din vârful dealului mă chema: „Sunt aici, hai acasăăă…”. Nici nu știu cum am coborât în Valea Gruiului și am urcat dealul. Dar mama nu era! Sfârșit de oboseală și cu groaza în suflet, deschid poarta în momentul când mama ieșea din casă, să vină în întâmpinarea mea. Dar atunci, cine mă strigase?
Cei de acasă s-au trezit cu toții ca să-mi asculte uimiți povestea, ci numai soră-mea țopăia în bocancii cei noi, cu care s-a dus apoi la biserică… Era așa de bine și de cald în casă, încât am adormit obosit, legănat în vise de copil. A trecut mult timp de atunci… În fiecare an, la venirea Crăciunului, îmi amintesc cum un semn neștiut a călăuzit atunci, în noaptea Crăciunului, un suflet pur și trupul firav al unui copil de 12 ani.
ARISTOTEL S.
Moartea vrăjitoarei
Numele meu e Năstaca și vă voi spune niște povești necrezute, petrecute în satul natal. Acum sunt pensionară și locuiesc la copii, în Baia Sprie, da’ cât am fost bună de muncă am stat la țară în Budești. Anii mei cei frumoși sunt acolo și tot acolo am să mă întorc în pământ. Dar să vă spun povestea.
Niculaie, bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în veci, era, înainte să ne luăm, slugă în Șomcuta Mare. Slujea la niște domni care aveau tare multe vaci. Într-o seară, niște ciobani cu o turmă de oi s-o rugat de domnii aceia să-i lase să înnopteze în curtea lor. Și-i lasă domnii în curte și sara s-o adunat păcurarii la un foc și povesteau. Niculaie s-o dus în grajd să mulgă vacile, da’ nu s-o putut apropia de ele, gândești că erau nebune. Și-o venit repede la mine, la bucătărie: „Vai de mine, tu Năstacă, du-te fuga și spune-i la Alixandor să vie să-mi ajute, că nu pot mulge vacile, să vie și să țâie de ele”. Păcurarii aceia care ședeau pă lângă foc o auzit și l-o întrebat că ce-i baiu și el le-o spus. „No lasă, nu mere nicări, c-om face noi oare ceva. Du-te numa’ până la covăcie și cere de la fierar o potcoavă cu cinci găuri și ad-o aici”. S-o dus Niculaie și o adus potcoava. Păcuraru’ i-o spus s-o bage-n foc, să să roșească și să i-o aducă numa’ când îi înfocată bine. Așe o făcut Niculaie. O pus potcoava înroșită pă pragul grajdului și cu chiu și vai o muls un pic de lapte de la o vacă mai blândă. Și-apoi, o zis păcuraru’ cătră Niculaie: „No, băiete, picură câte un pic de lapte pă potcoavă!”. Niculaie o picurat laptele pă potcoava fierbinte și păcuraru’ bătea cu ciocanu’ pă potcoavă laptele care sfârâia. N-o durat nici cinci minute și după grajd s-au auzit strigăte mari. „Ioi și tulvai”, striga o muiere: „Nu mă omorâți, nu mă omorâți!”. Păcuraru’ s-o făcut că n-o aude și, când o gătat de bătut laptele pă potcoavă, baba care striga murise în dosul grajdului. Era vrăjitoare. Știa să fure laptele de la vaci. O sâmțit când păcuraru’ o-nceput dezlegarea și-o venit să vadă ce-i. Și vacile erau, ca nebunele. „No, lasă numa”, zicea păcuraru’, „c-om vedea noi cine-i vrăjitoriul”, și tăt dădea cu ciocanu’ pe potcoava stropită cu lapte. Dimineața, o venit și jăndarul, da’ n-o putut bănui pă nimeni c-o omorât-o pă babă, că nime n-o pus mâna pă ea. Poate că nu mă credeți, da’ întâmplări din astea sunt cu sutele în Maramureș, chiar și în ziua de azi.
NĂSTACA P. – Baia Sprie
