Am trăit totdeauna la țară și-am cunoscut destule situații când o pereche de boi sau un cal însemnau aproape unica sursă de venit a unor oameni sărmani, după cum o căpriță, câteva oi, ori, în cazuri mai fericite, o vacă, aduceau alimentul de bază, laptele, pe masa joasă, de lemn, din casele țăranilor.
De-a lungul timpului, la bunicii care m-au crescut, sau mai târziu, la părinți, am avut și boi mari și blânzi, care-i ajutau să-și muncească pământul, și oi, și vaci, care ne îmbelșugau traiul. Zâmbesc și acum duios amintirii în care o revăd pe bunica bătând laptele în putineiul de lut ars, lângă vatra sobei, pentru a scoate untul. Când această treabă era finalizată, mă trimitea la cea mai săracă vecină a noastră, cu o ulcică plină cu lapte, deasupra căruia punea câteva linguri de unt proaspăt.
Tare mândră am fost și atunci când mama mi-a croit primul meu paltonaș din stofă de lână, țesută în casă, de la oile noastre. Pe toate animalele copilăriei și adolescenței mele le-am îndrăgit, le-am îngrijit, le-am însoțit la pășune. În ultimul deceniu, însă, existența mea de pensionară a cunoscut o nouă dimensiune, în preajma unei… vaci, Steluța. Titlul scrisorii mele nu se referă la o stea de pe cer, nici la o cunoscută poezie a lui Vasile Alecsandri, ci la o vacă de casă, mare, cu o blană neagră și mătăsoasă la atingere, peste care, oricine simțea neapărat nevoia să-și treacă palmele, într-o tandră mângâiere.
Venise pe lume cu un însemn de zână bună – o steluță albă în frunte. Chiar atunci când nu reușea să se ridice de la pământ pe piciorușele-i șovăielnice, mama mea, care se pricepea de minune să dea nume tuturor viețuitoarelor ogrăzii, a strigat-o fericită: Steluța! Și așa a rămas pentru noi, cei din familie, ca și pentru toți vecinii de pe ulița noastră.
A crescut frumoasă și iubită, până ce, la rându-i, a devenit mamă grijulie cu vițelușii pe care ni-i dăruia an de an, voinici, sănătoși, cu botic trandafiriu, fără să ne implice pe noi prea mult la nașterea lor. În ultimii ani, s-a întrecut însă pe sine, pentru că a adus pe lume două perechi de vițelușe gemene (cu aceleași steluțe albe în frunte ca mama lor), care deveniseră punctul de atracție și vedetele curții noastre. Toți prietenii care ne vizitau le admirau, le mângâiau, le fotografiau, sub privirile oarecum îngrijorate ale Steluței.
Nu cred că exagerez spunând că nu era o vacă absolut obișnuită, câtă vreme se pricepea să deschidă cu cornul ușa grajdului când voia să iasă afară, sau când cele patru-cinci vaci ale vecinilor o așteptau, cuminți, în capul uliței, până ajungea lângă ele, fiindcă ea era permanent în fruntea lor, conducându-le la izvorul unde se adăpau, ori unde știa iarba mai mare și mai gustoasă.
Aș putea spune cu mâna pe inimă că lângă ea, periindu-i blana, vorbindu-i duios, mângâindu-i ochii mari și blânzi sau odihnindu-mi capul pe spatele ei cald într-o adevărată îmbrățișare, îmi recăpătam energia, îmi risipeam, adesea, tristețea. Acum, îmi este foarte dor de ea, pentru că așa cum se întâmplă în viață, sosește o zi când trebuie, din motive care nu țin de voința ta, să te desparți de ființele dragi, oameni sau animale. Întrucât vitele noastre se înmulțiseră peste măsură, într-o bună zi, părinții mei au dăruit-o, pur și simplu, unui bun prieten, aflat la o sută de kilometri depărtare. Steluța s-a comportat la înălțimea așteptărilor și în această lungă călătorie. S-a urcat blândă, și fără a fi stresată, în mașina care a purtat-o către viitorii ei stăpâni, simțind, probabil, cu sensibilitatea ei aproape umană, că va fi iubită și îngrijită exact ca la noi.
În curând voi merge s-o vizitez. Sigur, întâlnirea mă va emoționa. Sper să nu mă fi uitat și s-o găsesc la fel de frumoasă și fericită cum o știam.
prof. MIA I. – Dâmbovița
