Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ciudățenii medievale

– Istoria omenirii nu se compune doar din fapte de glorie, ci și din multe bizarerii. Unele din ele, vecine cu nebunia. De la judecarea și exe­cuția publică a porcilor și până la divorțuri soldate cu îngro­parea, de viu, în pământ –

Tribunalul animalelor

Foto: Shutterstock

În Evul Mediu, animalele erau judecate la fel ca și oamenii. Până în secolul al 18-lea, chiar și in­sec­tele riscau în multe părți ale Europei să aibă pro­bleme penale. Primul exemplu cunoscut de istorici este cel al unui porc, judecat (și executat) în 1266, la Fontenay-aux-Roses. Tot un porc a fost adus în fața Justiției în 1386, fiind acuzat de infanticid. Procesul a fost sobru, iar porcul a fost tratat, ca în multe asemenea procese, exact ca un om. Înainte de execuție, a fost îmbrăcat într-o vestă și i s-au pus mănuși și o mască cu chip uman, ceea ce a sporit considerabil efectul dramatic.

Necuvântă­toa­rele trimise în judecată se numă­rau, aproape invariabil, printre cele domesticite (mai ales porci, tauri, cai și vaci) sau printre cele con­­siderate dăunătoare, precum șobolanii și te­mu­tele… găr­gă­rițe. “Inculpații” compăreau atât în fața tribu­na­lelor bise­ri­cești, cât și în fața ce­lor se­culare. A­de­sea e­rau au­diați la pro­ces și mar­tori u­mani, iar ne­cu­vân­­tă­toa­rele a­veau parte de a­vo­cați. Dacă ins­tanța le considera vi­no­vate, animalele erau fie executate, fie trimise în exil. Mai existau însă și excepții. De exemplu, o măgăriță care fusese victi­ma unor avansuri nedo­rite, a fost judecată alături de agresorul ei, sub acu­zația de bestialitate. Măgărița a fost însă achitată, grație martorilor care i-au luat apă­rarea, lăudându-i blândețea și comportamentul bun. Omul n-a avut însă același noroc, fiind exe­cutat. Un alt proces care a avut drept inculpat un ani­mal este descris într-o cronică din 1624, care descria un caz mai vechi. De data aceasta a fost vorba de un cocoș din orașul Basel, din Elveția, adus în fața instanței pentru “crima scandaloasă și nefirească a depunerii unui ou”. Cetățenii îngrijorați ai localității suspectau că, în spatele acestei afaceri necurate, ar fi stat însuși Satana și că în ou ar fi cres­cut, de fapt, un vasilisc – o reptilă fabuloasă, repre­zentată adesea drept o combinație de șarpe și cocoș, având puterea de a ucide prin simpla privire sau prin otrava răsuflării sale. Dar și mai ciudat a fost un proces desfășurat în 1596 la Marsilia și în care au fost judecați niște delfini. Nimeni nu mai știe care a fost acuzația adusă bietelor făpturi. Cert este că delfinii au fost găsiți vinovați și executați fără milă. Dar de ce să ne mirăm? Asemenea cazuri s-au întâl­nit și recent. În 2004, a fost, de pildă, condamnată la închisoare în Kazakhstan o ursoaică numită Katya, ea fiind găsită vinovată după ce a mușcat do­uă persoane. Katya a fost încarcerată la peniten­ciarul Arkalyk, din Kostanay, fiind eliberată abia după ce a ispășit 15 ani de închisoare.

Săracul satului

Printre cele mai neașteptate lucruri pe care le află studenții de la facultățile de istorie este că în Evul Mediu, mentalitatea față de “săracul satului”, personaj tratat astăzi îndeobște cu dispreț, pe motiv că nu muncește destul sau nu e suficient de des­curcăreț, era complet diferită. În acele vre­muri, când nu existau servicii de asistență socială și alte ase­me­nea înlesniri, îngrijirea celor năpăstuiți de soartă cădea, în mod firesc, în sarcina comunității și a bisericii. Fapta de a-l ajuta pe băiatul familiei din vecini, născut cu o dizabilitate, ori pe bă­trânul satului, care nu mai avea puterea să muncească, nu era percepută drept o corvoadă de membrii comunității, ci mai degrabă drept o binevenită ocazie de a demonstra că sunt cu adevărat niște buni creștini. Așadar, “săracul sa­tului” le oferea prilejul să-și ma­nifeste bu­nătatea și omenia în mod concret, lucru pentru care comunitatea îi era îndatorată. Acest sistem le oferea de altfel oamenilor și o plasă de siguranță: vremurile erau grele, și fiecare dintre ei era conștient că, într-o zi, ar putea ajunge el însuși să se numere printre năpăstuiții care au nevoie de ajutorul altora pentru a supraviețui.

Fecioara de fier

Probabil că niciodată în istorie tortura n-a ajuns să capete forme mai teribile ca în epoca medievală. Iar unul dintre cele mai cinice exemple provine chiar de pe teritoriul țării noastre. Este vorba de așa-nu­mita “Fecioară de fier”, din Cetatea Fă­gărașului. În în­chi­soarea cetății se afla o încăpere în ca­re sfâr­șeau cei ce fuseseră condamnați la moarte. În ziua execu­ției, condam­natului i se spunea că, iată, va fi iertat și eliberat, dar cu o singură condiție: să sărute chipul Maicii Dom­nu­lui, a­târ­nat pe piep­tul Fe­cioarei de fier, care era am­pla­sată într-o înfundă­tu­ră a zi­dului. Profund re­cu­nos­că­tor, con­dam­natul pă­șea bucu­ros către Fe­cioara de fier, dar, apropiin­du-se de ea, călca pe un dis­po­zitiv care de­clanșa un în­­treg me­canism. Bra­­ţele Fe­cioa­rei de fier, prevăzute cu cuțite, se deschideau brusc și îl prin­deau într-o îmbrățișare ucigașă, străpungându-i cor­pul. La picoarele Fecioarei de fier se căsca apoi o gaură, prin care condamnatul cădea de la o înăl­ţime de 8-10 metri, într-un canal în care îl așteptau mai multe săbii ascuțite, orientate cu vârfurile în sus, care îl tăiau în bucăți. Canalul era alimentat apoi cu un șuvoi de apă, care spăla toate urmele mons­tru­oasei execuții, purtând res­turile în Olt, care curgea la numai 800 de metri de Cetatea Făgărașului.

O nuntă ca-n povești?

Decorul celor mai mul­te basme este unul me­die­val: castelul, prințesa, ca­valerul în armură strălu­ci­toare… Iar când ne referim la o nuntă ca în povești, asta vrea de regulă să în­semne că ea a fost ro­man­tică, sublimă și desă­vârșită, sub toate aspec­tele. Ei bine, nunțile me­dievale erau oricum, nu­mai nu ca “din povești”. Pentru în­ceput, trebuie consemnat că “fericita mi­reasă” abia dacă se afla la vârsta pubertății, având adesea în jur de 12 ani. Cât despre mire, erau cazuri când și acesta abia era trecut de 14 ani, dar și situații inverse, în care era deja bătrân, burtos și gârbovit. Cât despre ceremonie în sine, ea era mai ceva ca în Las Vegas. Cel puțin în Europa Occi­dentală, unde în­surățeii se căsătoreau pe stradă, prin hanuri și cârciumi, sau direct în vreun pat, fără a fi necesară prezența unui preot sau a unor martori. Evident că de aici au decurs și numeroase pro­bleme și încurcături, întrucât în­cheierea unui asemenea mariaj putea fi demonstrată doar cu mare difi­cultate. Drept care, începând din secolul al 12-lea, s-a decis că mirii trebuie să-și unească soarta în ca­drul unei ceremonii solemne, oficiate de un preot. Decizia a reprezentat o adevărată revoluție. Și nu toată lumea a fost încântată. Iată de ce, o dată ce noile reguli, care presupuneau și acordul părinților, au început să fie aplicate în Anglia, mulți tineri îndrăgostiți au dat fuga să se căsătorească în Scoția, unde ele au pătruns abia mai târziu.

Inelul capcană

Până la începutul secolului al 13-lea, când ma­riajul a fost reglementat cum se cuvine, au apărut multe neînțelegeri. Dacă doi logodnici întrețineau raporturi sexuale, se considera că actul în sine a re­prezentat o expresie a consimțământului lor și, prin urmare, ei erau considerați din acel moment gata căsătoriți. Dar consimțământul putea fi mani­festat și altfel. De exemplu, prin simplul gest de a primi sau oferi un cadou. Acesta era numit de englezi “wed” – termen de la care derivă de altfel cuvântul “wedding”, care înseamnă “căsătorie”. Astfel, dacă un bărbat îi dăruia unei femei, de exemplu, un inel, iar ea îl accepta, mariajul putea fi considerat consfințit. Această ușurință cu care se puteau lega două destine a condus la multe situații neplăcute. Pentru a le evita pe viitor, biserica din Anglia a atenționat, la începutul secolului al 13-lea, că niciun bărbat nu ar trebui “să pună de dragul distracției, un inel de paie sau din vreun alt material, de rând sau prețios, pe mâinile unei tinere femei, pentru a putea preacurvi mai ușor cu ea, ca nu cumva, în timp ce crede că glumește, să se angajeze la poverile căsă­toriei”. Și, într-adevăr, nu era de glumă: cele mai multe procese erau tocmai cele în care se încerca demonstrarea faptului că o căsătorie a fost încheiată.

De la o extremă la alta: martori la noaptea nunții

Dacă până în secolul 13, te puteai pomeni că te-ai căsătorit dintr-o simplă greșeală, toană ori glumă ne-nțeleasă, odată ce în această sferă a vieții private lucrurile au început să fie reglementate, s-a ajuns în cealaltă extremă: chiar dacă nunta avea loc după tot tipicul, cu acor­dul părinților, în cadrul unei somp­tuoase ceremonii religioase, oficiate de un preot și cu o mulțime de martori, tot se mai consi­de­ra că lip­sește ceva. Mai ales în cele mai impor­tan­te familii, în frunte cu cele regale, mizele erau foarte mari. Oamenii trebuiau să fie convinși că mariajul a fost consumat, căci altfel exis­ta riscul ca el să fie anulat, pro­­vo­când probleme politice, eco­nomice și, Doam­ne ferește, chiar militare. Dar cum se putea asigura lumea că o căsătorie chiar a fost consumată? Ei bine, într-un singur fel: asistând la res­pectivul mo­ment. Lucrurile se întâmplau, de regulă, cam așa: după ceremonia religioasă de la biserică, urma o petrecere, la care nun­tașii se vese­leau bine, ajutați de cantități im­presionante de alcool. Iar apoi, când at­mos­fera devenea suficient de încinsă, mireasa era luată (une­ori pe sus) de propria ei fa­milie sau de alți invi­tați și dusă în patul nup­țial. Dar nuntașii nu se retrăgeau din încă­pe­re, ci rămâ­neau acolo, holbându-se la miri, până când aceș­tia duceau, cum-necum, lucru­rile până la capăt. În multe părți ale Eu­ropei, se obișnu­ia, chiar și în familiile mai sim­ple, ca, după con­sumarea căsăto­riei, mi­rele să iasă tri­umfal din dormitor, prezen­tân­du-le nunta­șilor cearceaful însângerat, menit să dove­dească, fără putință de tăgadă, atât fap­tul că mireasa a devenit a lui, cât și că aceasta a fost neprihănită până în noaptea nunții.

Taxa miresei

În mai multe părți ale Europei, ca de exemplu în Anglia, femeile de rând aveau o portiță de scăpare, care le permitea să-și aleagă ele însele soțul, căutând un bărbat pe placul inimii lor, chiar dacă acesta locuia pe o altă moșie decât pe cea a stăpânului lor. Tot ce aveau de făcut era să-i plă­teas­că lordului feudal un soi de taxă pe căsă­torie, numită “merchet”, prin care să-și despăgubească seniorul pentru faptul că urma să-l lipsească de forța lor de mun­că. “Merchet” era deci un fel de răscum­părare sau de compensație. Plata către senior putea fi făcută de tatăl sau fratele tinerei care urma să se mărite, dar și de ea însăși. Există relatări despre tinere fe­mei din epoca medievală, care munceau din greu, tocmai pentru a strânge bani pen­tru taxa în cauză, care, odată achitată, le dădea dreptul să-și ia drept soț băr­batul iubit. Potrivit istoricilor, chiar și în zona noastră a existat o “taxă pe fecio­rie”. Din ea a derivat apoi așa-numitul “preț al mi­resei”, plătit de mire sau de familia lui către părinții viitoarei soții.

Dreptul primei nopți

Oricât de incredibilă ni s-ar părea azi taxa pe că­sătorie, ea nu era de fapt decât varianta mai blândă a unui obicei mai vechi, care prevedea dreptul se­niorului de a petrece el însuși noaptea nunţii, cu ori­care dintre femeile care se căsătoreau pe pămân­turile sale. Din câte se pare, această practică exista încă din zorii istoriei, fiind consemnată până și în “Epopeea lui Ghilgameş”, una dintre cele mai vechi scrieri literare din lume, care datează de pe la în­ceputul mileniului al III-lea î.Hr. Textul spune că Ghilgameș, care era conducătorul cetății babi­lo­niene Uruk, “Trăieşte împreună cu ne­vas­ta pro­mi­să. El întâi, şi apoi soţul”. La rândul său, is­toricul grec Herodot con­semna, vor­bind despre un trib libian din vechime, că “fecioarele care urmea­ză să se mărite îi sunt înfățișate regelui, care o deflo­rează pe cea care îi place”. Deși unii specialiști nu cred că “dreptul pri­mei nopți” ( “jus primae noctis”) ar fi existat și în pe­rioada medievală, există totuși nume­roase argumente care par să vină în spri­jinul perpetuării sale. În Anglia, de exem­plu, este consemnată o practică ju­diciară care, în loc să-i ofere dreptul de moștenire primului născut, i-o asigura, dim­potrivă, ultimului dintre copii. Aceas­­tă tradiție pare să fi avut la bază toc­mai principiul potrivit căruia pa­ternitatea celui mai mare fiu ar sta sub semnul întrebării (cine a fost “primul”, stă­pânul sau soțul?). Cunoscut sub nu­mele de “Borough English”, acest obicei pare așadar să certifice, fie și indirect, faptul că “dreptul primei nopți”, numit de francezi “droit du seigneur” (“dreptul seniorului”) a continuat să fie o realitate și în epoca medievală. La fel ca un obicei ciudat din Catalunia, care cerea ca stăpânul să treacă peste patul de nuntă în care era întinsă mireasa. Acest gest simbolic era perceput de țărani drept o umilire, o demonstrație de forță a stăpânilor.

Un alt indiciu că dreptul primei nopți a continuat să fie exercitat de seniorii medievali provine din Zürich, unde un document din secolul al 16-lea con­sem­na obiceiul ca bărbatul care urmează să se căsăto­reas­că să-l invite pe mai marele locului și să-l lase să-și petreacă noaptea nun­ții cu mireasa, ori să-i ofere în schimbul acestei plăceri o plată constând în suma de cinci șilingi și patru pfe­ningi.

Un divorț sângeros

În Evul Mediu, în Ger­mania, atunci când soții nu mai găseau nicio cale de în­țelegere, situația era tranșată prin luptă. Felul în care decurgeau lucrurile a fost detaliat într-o carte scrisă în 1467, care atestă că soții luau cât se poate de în serios sintagma “până ce moartea ne va despărți”. Cum bărbatul are în mod evident un avantaj fizic atunci când se luptă cu o femeie, soției îi erau făcute unele concesii, astfel încât confruntarea să decurgă în condiții cât mai echitabile. Soțul era, de pildă, pus să stea într-o gaură săpată în pământ, iar una dintre mâini îi era legată la spate. Dacă lupta era câștigată de femeie, bărbatul era executat. Dacă cel victorios era soțul, femeia era îngropată de vie.

Moda în Evul Mediu

Felul în care se îmbrăcau oamenii în decursul Evului Mediu este printre cele mai bizare din isto­rie. Bărbații acelor vremuri erau, de pildă, pur și simplu obsedați de panto­fii cu vârfuri ascuțite, ca niște mor­covi. Și atât de lungi, încât ajungeau să depășească și cu peste 12 centimetri nivelul degetelor de la picioare. Cu cât erau pantofii mai lungi, cu atât mai mare se considera că era averea dom­nului în cauză. Și, implicit, respectul pe care i-l datorau semenii săi mai puțin binecuvântați de soartă. Cum bunul-simț există dintot­deauna, au existat însă și în Evul Me­diu numeroși critici acerbi ai acestei mode aiu­ris­tice. Unul dintre ma­nus­crisele pe­rioadei afirmă, de exemplu, că acești pantofi “ar fi mai potriviți drept gheare pentru demoni, decât ca orna­mente pentru bărbați”, iar un poem englezesc din 1388 deplângea faptul că bărbații nu pot îngenunchea atunci când se roagă, din cauza faptului că pantofii lor sunt prea lungi. Problema a fost în final tranșată, chiar de la “vârf”: în 1368, regele Franței a emis un edict prin care a interzis pro­du­cerea și folosirea pantofilor-mor­covi în Paris. După aproape 100 de ani, regele Angliei, Eduard al IV-lea, a luat o decizie asemănătoare, restricționând drastic dreptul purtării ciudaților pantofi. Dar dacă vă vine să râdeți de bărbații din Evul Mediu, aflați că nici femeile nu erau cu mult mai breze. A fost o perioadă în care o frunte înaltă era considerată un mare semn de fru­musețe. Pentru a se ridica la înăl­ți­mile amețitoare ale aces­tui ideal me­dieval, femeile își smul­geau cu ne­stră­mu­tată hotărâre atât ge­nele, cât și sprân­cenele, până când nu mai aveau pe față nici măcar un singur firicel de păr.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian