Mistere nedezlegate

Mărgica din sticlă albastră

– America a fost descoperită înainte de Columb –

Până la începutul acestui an se credea că primul european modern care a luat legătura cu indigenii din Alaska a fost Vitus Bering, un explorator danez care a călătorit până în extremitatea nord-vestică a Americii de Nord în 1741. Iată însă că un nou studiu, publicat în prestigioasa revistă American Anti­quity, dă istoria peste cap: se pare că, într-un mod misterios, un european sau mai mulţi au reuşit să ajungă pe continentul America de Nord nu doar înaintea lui Vitus Bering, ci şi îna­intea lui Cristofor Columb, deci îna­inte de 1492!

În anii 1960, un arheolog ame­rican a descoperit în Alas­ka o mărgică albastră, din sticlă. Apoi, de-a lungul anilor, alţi arheologi au mai descoperit alte nouă mărgele albastre iden­tice, cu ocazia săpăturilor realizate în trei situri care au identificat existenţa unor tri­buri indigene din zona arctică. În aceleaşi situri, specialiştii au mai găsit şi alte artefacte, prin­tre care brăţări din cupru, pan­dantive din fier, cât şi materii organice, adică oase de animale, bucăţi de cărbune şi lungimi de sfoară. Tocmai o astfel de lungime de sfoară a reprezentat cheia misterului mărgelelor albastre. Fragmentul în cauză, realizat din coajă de salcie tratată şi împletită fin, era materialul pe care, la momentul desco­peririi, mai multe mărgele albastre erau înşirate sub forma unei brăţări. Asta însemna că, prin testarea sforii cu Carbon 14, se putea afla intervalul de timp când brăţara a fost confecţionată şi purtată! Pre­ţioasa podoabă a fost preluată de reputatul specia­list Michael Kunz, arheolog la „University of Alaska Museum of the North”, din Fairbanks, care, împreună cu echipa lui, a realizat analiza cu Carbon 14 a sforii – analiză pe care a repetat-o de trei ori, pentru că rezultatul ei răsturna istoria: brăţara a fost confecţionată cândva între 1397 şi cel mult 1488! „Am fost uluiţi de ceea ce am descoperit, fiindcă datele (chiar cele mai târzii) precedă cu ani buni anul în care Columb a descoperit Lumea Nouă!”, a declarat Kunz pentru Live Science. Ca atare, echi­pa de cercetători a mai testat şi alte lungimi de sfoa­ră, două bucăţi de cărbune şi patru oase de caribu şi astfel a restrâns şi mai mult intervalul de timp: în­tre 1443 şi 1488. De asemenea, specialiştii au ana­lizat şi mărgelele albastre din sticlă, înşirate pe sfoară. Pentru ele, nefiind vorba de un material or­ganic, au apelat la o altă tehnică: activarea instru­mentală cu neutroni. Rezultatele au arătat fără dubii că „măr­gelele din Alaska sunt realizate din sticlă cu oxid de sodiu, un mate­rial tipic pentru producţia de sticlă din Veneţia şi, mai târziu, din Europa” – au explicat cercetătorii. Teoria emisă de specialişti este următoarea: cele zece mărgele au fost transportate toate odată, apoi au fost comercializate (în sistemul de troc) în târgul indigen regional numit Sheshalik, aflat în apropie­rea Strâmtorii Bering. În urma acestei interacţiuni comerciale iniţiale, mărgelele şi noii lor proprietari s-au risipit în diverse regiuni din Alaska.

„Cercetarea realizată de noi demonstrează că acest tip de măr­gele – cunoscut sub denumirea de „Ila40 Albastru Timpuriu” – exista cu mult mai devreme decât s-a crezut. Asta e concluzia. Sigur că noi mergem împotriva curentului. Dar avem dovezi ştiinţifice solide – datarea cu radiocarbon şi activarea cu neutroni instrumentală – care ne susţin spusele,” a arătat Kunz. Însă şi mai importante sunt următoarele două întrebări, rămase deo­cam­dată fără răspuns: 1. Cine a fost europeanul care a dus mărgelele din sticlă albastră în Alaska, înainte ca faimosul Cristofor Columb să fi des­coperit Americile? Şi 2. Cum a transportat acest misterios european mărgelele din Ve­ne­ţia, pe parcursul unei călă­torii de circa 17.000 de kilo­metri, până în Alaska?

Dispariția Ameliei Earhart

– Prima femeie-pilot care a zburat peste Atlantic s-a prăbușit cu avionul pe un atol –

Amelia Earhart a fost prima femeie-pilot care a realizat un zbor solo peste ocea­nul Atlantic, dar misterul ei se leagă de felul în care a dispărut fără urmă, tot în carlinga unui avion. În 1937, împreună cu navi­ga­torul ei, Fred Noonan, temerara aviatoare a pornit într-o călătorie în jurul Pământului. Pe 2 iu­lie, Amelia şi Fred au decolat din Pa­pua No­ua Guinee, apoi, la un moment dat, în tim­pul zborului, aviatoarea a luat legă­tura cu nava „Itasca”, a Pazei de Coastă, co­mu­ni­când că avea probleme cu radioul şi cu ins­trumentele de bord şi că nu era sigură un­de se afla. La scurtă vreme, avionul Ame­liei, un „Lockheed Electra 10E”, a dispărut de pe radar, pentru veşni­cie! Amelia și Fred n-au mai fost găsiţi ni­cio­dată, deşi vreme de săp­tămâni de-a rân­dul au fost căutaţi de o ade­vă­rată armată de vapoare şi de avioane ale Ma­rinei Ame­ricane! Ca atare, verdictul oficial al investigaţiei a fost acela că, dintr-un motiv ne­știut, „Electra” s-a prăbuşit în ocean şi s-a scufun­dat, du­cân­du-i cu ea, în mormântul apelor, pe cei doi temerari.

În 1988, Richard Gillespie, directorul executiv al instituţiei numite „The International Group for His­toric Aircraft Recovery” (TIGHAR), a lansat un proiect menit să rezolve misterul dispariţiei Ameliei Earhart. Gillespie şi echipa lui au început să facă „săpături” în arhive, să cerceteze tot felul de do­cu­mente legate de Earhart şi de zborul ei fatal. În urma unor calcule complicate, au ajuns pe un mic atol, o insuliţă nepopulată din Pacificul de Sud, care în 1937 se numea Insula Gardner, fiind parte din colo­nii­le britanice din zonă, iar azi poartă denu­mi­rea de Insu­la Nikumaroro, aflându-se în proprie­tatea Re­pu­blicii Kiribati. Începând din 1991, pe parcursul a opt expediţii, membrii TIGHAR au gă­sit pe atol mai multe obiecte care indică prezenţa unor naufragiaţi, inclusiv o pudrieră, o parte dintr-o încălţare de da­mă, o cheie de fermoar, o sticluţă de parfum – toate produse în America, în perioada ani­lor 1930! –, cât şi resturi dintr-un tren de ate­ri­zare! Şi, poate cel mai important, o bucată dintr-o placă de aluminiu, care are aspectul unei părţi din fu­selajul „Electrei” lui Earhart! În 2017, TIGHAR a organizat o nouă ex­pe­diţie, la care s-a alăturat şi re­numitul arheolog Rick Pettigrew, preşedintele „Archaeological Le­gacy Institute”, care a adus cu el mai mulţi câini spe­cializaţi în descoperirea ca­dav­relor. „Aceşti câini au găsit morminte vechi de mii de ani, aşa că iden­tificarea unor rămăşiţe uma­ne vechi de optzeci de ani nu reprezintă o pro­ble­mă”, a explicat Pettigrew. Într-adevăr, după ce au ve­rificat insuliţa centimetru cu centimetru, vreme de opt zile, toţi câinii s-au oprit în acelaşi loc! Cer­ce­­tătorii au săpat, dar nu au reuşit să găsească ni­ciun os intact, ceea ce însă nu i-a sur­prins peste mă­sură, întrucât pe atol există o specie de crabi, deo­se­bit de vorace, despre care se ştie că sunt capabili să dea gata un porc întreg, cu tot cu oa­se, în mai pu­ţin de o săptămână! Tehnica lor este ur­mătoarea: un grup de crabi cară materia organică (în cazul tes­telor realizate de specialişti, carcasa de porc) într-un loc mai ferit şi încep să o devoreze, în pa­­uzele de masă având însă grijă să o îngroape în ni­sip şi pământ, astfel încât prada să nu fie desco­pe­rită de rivali. Prin urmare, arheologii au prelevat mostre de sol din locul indicat de câini, pe care le-au trimis la mai multe laboratoare specializate în ex­tragerea de ADN din mostre dificile. Din păcate, pro­cesul acesta, cât şi cel de secvenţiere şi com­pa­rare, durează. Între timp însă, spe­cialiştii TIGHAR nu au stat de po­mană. Analizând mai multe probe fo­tografice din perioade de timp diferite, au remarcat o „pată” ciu­dată, foarte aproape de linia de ţărm a atolului – „pata” fiind cel mai bine vizibilă pe o fotografie de peisaj rea­lizată de un ofiţer din Marina Bri­tanică, la doar trei luni după dis­pa­riţia avionului Ameliei. TIGHAR a apelat la ajutorul unui colaborator de cursă lungă, un reputat expert în imagistică judiciară din Seattle, SUA, pe nume Jeff Glickman, care a studiat fotografiile, în special pe aceea din 1937, şi a concluzionat: „Pot să spun, cu un înalt grad de în­credere, că geometria a multiple părţi din structură (structura vizibilă în fotografii, sub forma unei pete) corespunde unor multiple părţi din trenul de ate­rizare (al unui avion de tip Lockheed Electra 10E). Probabilitatea ca structura să fi fost altceva este deosebit de scăzută”. Cum, în timp, structura a dis­părut sub acţiunea valurilor, în poveste a acceptat să se implice şi Robert Ballard, exploratorul oceanic care, pe lângă multe alte reuşite profesionale răsu­nă­toare, este celebru pentru faptul că, în 1985, a descoperit epava pachebotului „Titanic”! În august 2019, Ballard a mers la Nikumaroro împreună cu întreaga lui echipă şi cu tot arsenalul tehnic din dotare – cele mai sofisticate aparaturi din domeniu – şi a demarat o inves­ti­gaţie amănunţită a fun­dului oceanic dim­pre­­­jurul ato­lului. Cu aju­torul robo­ţilor subacva­tici, a recu­pe­rat o mul­ţime de o­biec­­te care ar putea să re­­prezinte părţi din avio­nul Ameliei sau lucruri aflate la bordul acestuia. Procesul de i­den­tificare este încă în des­­făşurare, întrucât can­­­titatea de artefacte este foarte ma­re, iar gradul lor de de­gra­dare îngreu­nează cer­ce­tările.

„Dovezile adunate în timp sunt copleşitoare şi toate susţin teoria că acesta este locul unde Amelia şi Fred s-au prăbuşit şi, ulterior, au murit, ca nau­fragiaţi”, a afirmat Richard Gillespie. În plus, teoria TIGHAR este susţinută de încă două elemente re­levate de studiile de arhivă. La decolarea din Papua Noua Guinee, Earhart a pierdut o bucată din antena radio a avionului, ceea ce înseamnă că transmisiile radio i-au fost afectate. Iar ulterior dispariţiei avio­nu­lui de pe radare, vreme de o săptămână, mai multe staţii de recepţie au înregistrat o serie de semnale SOS, care acum, prin tehnica triangulaţiei, s-au do­vedit a fi avut drept origine tocmai Insula Niku­ma­roro. Din păcate, atunci, în 1937, nimeni nu a pus cap la cap informaţiile, astfel încât să găsească sursa sem­­na­lelor şi să meargă acolo. În acest caz este foar­te pro­babil că soarta Ameliei şi a lui Fred sau măcar a unuia dintre ei ar fi fost cu totul alta! Teoria lui Gillespie este aceea că Amelia şi Fred s-au pră­buşit cu avionul la mică distanţă de malul atolului Niku­ma­roro, într-un moment în care nivelul fluxului era cel mai scăzut. Astfel au mai putut să folosească ra­dio­­ul din epava avionului ca să transmită semnale SOS încă o săptămână, până când nivelul fluxului a cres­cut prea mult, iar antena radio deja deteriorată a cedat.

Şi acum, ultimul element cunoscut din puzzle-ul enigmei: să revenim la acea bucată dintr-o placă de aluminiu recuperată de pe atol. Conform analizelor, s-a constatat că este foarte posibil ca aceasta să fie bucata cu care, în ajunul plecării în călătoria în jurul Pământului, echipa tehnică a Ameliei a acoperit una dintre ferestrele avionului, fereastră al cărei geam se spărsese pe neaşteptate. Bucata de aluminiu a fost sudată, pentru acoperirea breşei, şi, ca aspect, con­form probelor fotografice, ea corespunde perfect cu aceea găsită pe Insula Nikumaroro! Mai mult, s-a cons­tatat că placa recuperată de pe atol a fost spartă pe trei laturi cu ajutorul unei toporişti (ceea ce se ştie că exista în inventarul avionului), iar pe a patra latură a fost flexată repetat ca să se desprindă. Se presupune că, în urma aterizării forţate, aparatul s-a prăbuşit într-o poziţie care i-a blocat pe cei doi ocu­panţi în interior. Ca să se elibereze din epavă, Ame­lia și Fred au forţat partea cel mai uşor de desprins din zona expusă a avionului, adică exact bucata de aluminiu cu care fusese acoperită fereastra al cărei geam se spărsese în ajunul plecării. Pentru ca echipa TIGHAR să se lămurească în mod definitiv dacă placa de aluminiu găsită pe Ni­ku­maroro a făcut parte din fuselajul Electrei, la sfârşitul lunii martie 2021, cerce­tă­torii au anunţat că au încheiat un acord de colaborare cu o echi­pă de specialişti de la Penn State University, care să reali­ze­ze o analiză foarte compli­cată, numită radio­gra­fie cu ne­u­troni, în speranţa că vor des­coperi detalii altfel invi­zibile care să indice ori­ginea aluminiului şi dacă pe supra­faţa lui există cumva resturi de corali care să fi aco­pe­rit un număr de serie, număr care să figureze în fişa „Electrei”. De asemenea, echipa de la Penn State University urmează să realizeze şi o analiză numită activarea cu neutroni instrumentală, prin care să identifice în mod exact compoziţia chimică a plăcii. Dacă se va do­vedi că aluminiul recuperat de pe Insula Niku­maroro are aceeaşi compoziţie cu a aliajului folosit în perioada în care a fost construit avionul Ameliei, atunci vom avea dovada irefutabilă că acea bucată de aluminiu provine din fuselajul „Electrei” şi că teoria TIGHAR este corectă: Amelia Earhart şi Fred Noonan au murit pe atolul Niku­ma­roro!

„Iniţial, am fost puţin sceptic”, a mărturisit Ke­nan Ünlü, profesor de inginerie nucleară la Penn State şi şeful echipei de specialişti care se ocupă de proiectul TIGHAR. „Astfel de analize ne-au mai fost solicitate şi în trecut, de alte persoane, pe alte proiecte, dar ceea ce ne-a convins să ne implicăm a fost o convorbire telefonică de lungă durată cu Richard Gillespie, care ne-a explicat că el şi echipa lui sunt interesaţi de orice fel de date am putea să le furnizăm, indiferent dacă ele vor dovedi că e imposibil ca peticul de aluminiu să fi făcut parte din fuselajul avionului Ameliei Earhart”.

Primul test, radiografia cu neutroni, s-a realizat chiar în urmă cu câteva zile. Urmează activarea cu neutroni instrumentală, iar rezultatele finale ale ambelor teste vor fi date publicităţii mai târziu, în cursul anului. Deocamdată, ca să ne aţâţe şi mai mult curiozitatea, echipa de la Penn State University a declarat că a descoperit deja mai multe informaţii noi, dar că trebuie să rafineze analiza datelor, înainte să se pronunţe cu certitudine.