Mişcările politice din România, care au dus la o alianţă a celor mai neîmpăcaţi duşmani, PSD-ul şi PNL-ul, nu au scăpat observatorilor occidentali. Într-un articol pe această temă, cotidianul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” arată că reunirea într-o alianţă de guvernare a celor două partide înseamnă, în fapt, revenirea la putere a „eternului partid al corupţilor”, PSD-ul, căruia PNL-ul, condus de Florin Cîţu, i-a oferit „pe tavă” administraţia statului român. Articolul ridiculizează argumentele liberalilor, care motivează că situaţia gravă a ţării, secătuită de crizele pandemică, energetică şi economică, i-a determinat să „cotească” politic spre stânga. Dacă liberalii ar fi vrut în mod sincer să stopeze efectele dure ale crizelor, ar fi propus, cum este firesc în astfel de cazuri, un guvern de „uniune naţională”, adică o „administraţie de urgenţă”, în care programele partidelor şi conflictele politice generate de impunerea lor – ar fi fost suspendate, în favoarea unei acţiuni unitare. Or, după cum bine se știe, criza politică declanşată de PNL a avut ca scop îndepărtarea de la putere a singurei grupări politice veritabil-reformiste, USR-ul. Fondurile europene (aproape 30 miliarde de euro), venite prin PNRR, dar şi fondurile „de la buget”, drenate prin PNDL 3 („Anghel Saligny”), reprezintă, însă, o tentație mult prea mare, pentru a nu fi lăsate la îndemâna unei grupări ce voia aplicarea unor criterii obiective și transparente în repartizarea lor. Se știe că mare parte a clasei politice româneşti „trăieşte” (şi îşi asigură continuitatea) din mulţumirea clienților ei, ori o distribuire „obiectivă” a fondurilor în cauză ar fi însemnat pierderea susţinerii acestei clientele şi, implicit, pierderea poziției în legislativ şi în structurile instituţionale ale statului. Liberalii lui Florin Cîţu au preferat, de aceea, să demoleze alianţa de centru-dreapta şi să se alieze cu cel mai clientelar partid, PSD-ul, chiar dacă „preţul” este împărţirea câştigurilor cu mult mai marele „adversar ideologic”. În felul acesta, PNL-ul a renunţat la doctrina şi programul lui în favoarea unui „mariaj contra naturii”, în care se aplică formula „tradiţională” că „dacă nu curge, (cel puţin) pică”. „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a definit PSD-ul drept un „etern partid al corupţilor”. Definiţia se bazează pe observarea evoluţiei lui, în cele peste trei decenii de la răsturnarea comunismului. PSD-ul a făcut totul pentru a proteja interesele clientelei sale (clasa oligarhică, născută din „privatizarea” averii statului român), susţinând concomitent – prin aparente „măsuri social-democrate” – iluzia că este „în slujba celor mulţi”. Cu toate greşelile şi derapajele sale, PNL-ul (împreună, uneori, cu defunctul PNȚCD) a încercat să susţină o „clasă de mijloc”, a întreprinzătorilor particulari, a antreprenorilor, interesaţi de accesul produselor lor la piaţa liberă. Clasa de mijloc este susţinătoarea unui „stat protector”, predictibil şi eficient în acţiunile sale. Pentru PSD şi clientela sa, statul este „un stat-binevoitor” ale cărui resurse (alimentate din impozitele şi taxele tuturor) trebuie exploatate (parazitate) de deţinătorii puterii şi clienţii lor. PSD-ul s-a „eternizat” la putere, „adecvând” legislaţia statului cu scopul clar al conservării beneficiilor câştigate de „elita” pe care o reprezintă, deşi – propagandistic – se declară „partidul celor mulţi”. Aşa-numitele sale politici sociale au dus România în pragul colapsului, cum se vede acum, în momentul în care criza, potenţată de pandemie, a generat efecte socio-economice greu de stăpânit. Când a declarat că statul roman este „un stat eşuat”, preşedintele Iohannis a radiografiat exact evoluţia acestuia, sub direcţia dată de PSD. Cu toate astea, a „binecuvântat” de la Cotroceni intrarea acestuia la putere alături de PNL. Finalul e trist pentru partidul lui Cîțu. „Echipa” sa a cedat ministerele „de forţă” (bănoase) PSD-ului, într-un guvern pe care, formal, prin generalul Nicolae Ciucă, îl mai conduce. În realitate, fostul (de acum) partid al liberalilor a devenit o anexă minoră a PSD-ului.
Cu „noua guvernare”, România îşi prelungeşte agonic băltirea în coada Europei, fiind obligată – la viitoarele alegeri – să o ia (iarăşi) de la capăt, prin eforturile unei opoziţii politice radicalizate şi, pe moment, veritabile. „Blestemul meşterului Manole”, cel al unei construcţii niciodată terminate, încă funcţionează.
