O problemă sensibilă în raporturile dintre partenerii coaliţiei guvernamentale actuale este problema pensiilor. Pentru toate partidele, pensionarii alcătuiesc o masă de manevră electorală extrem de importantă. Toate grupările politice încearcă să îi atragă (sau să îi manipuleze) cu promisiuni de creştere a veniturilor obţinute de ei, după o viaţă de muncă. Majoritatea absolută a pensionarilor a susţinut, prin taxe şi impozite, un fond care să le asigure, la retragerea din activitate, o bătrâneţe cât de cât liniştită. Administrat de stat, acest fond reprezintă garanţia supravieţuirii lor în societatea la a cărei dezvoltare au contribuit. În România există însă, la ora actuală, peste două milioane şi jumătate de pensionari, ce trăiesc la limita supravieţuirii, cu venituri minime, mereu ameninţate de crizele ce afectează funcţionarea statului, administratorul fondului de pensii. Pentru politicieni, dependenţa aceasta este de maximă importanţă, votul pensionarilor – disciplinat şi interesat – fiind una din pârghiile cele mai sigure în asigurarea dobândirii unei reprezentativităţi politice cât mai consistente. În toate programele electorale ale partidelor există, în consecinţă, un set masiv de promisiuni pentru retraşii din muncă, de la creşterile de pensii, la cât mai multe facilităţi legate de viaţa lor cotidiană. Campion la promisiunile de mărire a veniturilor pensionarilor a fost întotdeauna PSD-ul, apărătorul – prin doctrină şi filosofie socială – al celor mulţi şi sărmani. În 2016, PSD-ul a câştigat detaşat alegerile, promiţând o creştere cu 40% a pensiilor, iar la retragerea lui de la guvernare, a dat promisiunii caracter de lege, adoptând-o cu vot majoritar în Parlament. PNL-ul, succesorul său în noua alianţă de guvernare, nu a putut, din motivul concret al „golirii” bugetului de stat de către PSD, să rezolve el problema. Dar ce să vezi? Reîntors la guvernare, PSD-ul a început chiar el să tergiverseze aplicarea legii votate. Ce împiedică, oare, partidul „celor mulţi” să tranşeze problema?
Guvernanţii PSD-işti au, în primul rând, acelaşi „argument” utilizat şi de liberali, colegii lor actuali în exercitarea guvernării. Bugetul pe anul în curs nu poate susţine majorările propuse. Vina o poartă, desigur, trecuta guvernare liberală, care – din motive doar de ea ştiute – a împrumutat din pieţele financiare peste 40 de miliarde de euro, bani ce trebuie înapoiaţi cu dobânzile aferente. În 2021, nivelul îndatorării ţării a ajuns de la 35%, la aproape 50% din PIB. Statul nu-şi poate deci permite să crească pensiile cu 40%, fără primejdia falimentării propriului buget, şi aşa sărăcit de cheltuielile neprevăzute, generate în special de criza pandemică. Marius Budăi, ministrul pesedist al Muncii, crede că singura cale de rezolvare a problemei este renegocierea PNRR-ului, programul prin care UE a pus la dispoziţia României fonduri financiare masive pentru redresarea economiei, după criza socială declanşată de pandemia covidiană. În PNRR-ul negociat de reprezentanţii USR-ului din fosta alianţă de centru-dreapta, au fost acceptate cheltuieli cu fondul de pensii de 9,3% din PIB. Ministrul muncii, susţinut de şeful său de partid, Marcel Ciolacu, consideră că procentul este insuficient și că fără creşterea lui, Guvernul nu poate să-şi „achite” promisiunile privind majorarea pensiilor. „Renegocierea” este însă o imposibilitate, comisia UE nerevenind niciodată asupra deciziilor ei. Tergiversarea creşterii efective a pensiilor celor mulţi are, prin urmare, o motivaţie reală, care se regăseşte în situaţia „la vedere” a bugetului de stat. Or, bugetul este, practic, gol, fără a se putea susţine că banii săi au fost cheltuiţi pe investiţii esenţiale pentru dezvoltarea țării. Starea sistemelor comunicaţiilor, sănătăţii ori învăţământului arată că investiţiile în ele au fost minime şi, chiar şi aşa, păguboase. Cu toate laudele guvernanţilor privind creşterea generală a economiei, în România, nivelul de sărăcie este tot mai extins, afectându-i mai ales pe vulnerabilii pensionari.
Am scris de nenumărate ori despre „defectele sistemului administrativ” al ţării, instaurat în 1990, un sistem care îi favorizează pe administratorii săi, care au avut grijă, în primul rând, să-şi acopere „legal” propriile lor venituri (salarii şi pensii nesimţite). În loc să stimuleze întreprinzătorii particulari autohtoni şi să stimuleze investitorii străini, „sistemul” a creat o clasă birocratică parazitară (recrutată din clientela politică a partidelor), incapabilă să servească funcţionarea ansamblului social. Sub patronajul guvernărilor de până acum, s-au înfiinţat nenumărate agenţii, „academii”, institute etc. pentru a asigura potentaţilor politici, rudelor şi clientelei lor „un os de ros”. În administraţia statului lucrează peste 1,3 milioane de bugetari, destul de mulţi dintre ei fără nicio legătură cu locurile lor de muncă. Subvenţiile, tot mai mari şi mai dese, pentru întreprinderile de stat (mare parte dintre ele falimentare, datorită deficitelor accentuate) secătuiesc bugetul. Cu „specialiştii” ce îl gestionează, nimeni nu se miră că nivelul colectării pentru alimentarea lui este de 30-35%, faţă de alte ţări, unde minimul acestuia este de 50%. Clasa politică actuală nu are alte soluţii decât îndatorarea ţării pe termen lung şi „ciupirea” fondurilor de dezvoltare internaţionale, cum este cazul PNRR-ului. La ultima încercare de „reformare a sistemului”, programată de liderii politici „asociaţi”, în loc de reducere a numărului ministerelor şi al instituţiilor administrative, acestea au crescut, ajungându-se la 22 de ministere, şi declanşând un nou val de „angajări la stat”. De unde, prin urmare, bani pentru creşterea pensiilor? De unde bani pentru investiţii, care ar fi putut lărgi baza pentru susţinerea lor? Probleme imposibil de rezolvat, câtă vreme interesele de gașcă politică sunt mai presus decât pâinea pensionarilor.
