SilvAnka, pensiunea cu rândunele

„Ca turist, trebuie să-ți fie haznă când mergi undeva”

Sunt nenumărate localități în țară care, înainte de 1990, aveau statutul de stațiuni bal­neo-climaterice, beneficiind de izvoa­re de apă minerală sau termală, numai bune de tratat diverse afecțiuni. Părăginite, în timp, încetul cu încetul, multe dintre ele au dispărut aproape cu totul din memoria colectivă și de pe harta turistică a României. Dar izvoarele continuă să curgă și să le fie de leac celor care cred mai mult în apele ro­mânești, verificate prin timp, decât în apele de import care zac pe rafturi în magazine.

Vâlcele, din județul Covasna, e una dintre aceste stațiuni. O cură cu apele minerale de aici e însă eficientă doar dacă e urmată măcar două săptămâni, zi de zi, dar asta poate fi o problemă, pentru că în Vâlcele poți număra pe degetele unei singure mâini unitățile de cazare la care poți apela. Eu am ales, la întâmplare, Pensiunea „SilvAnka”, pentru cele câteva zile petrecute în zonă. Nu să-i găsesc a fost greu, ci să mă întorc din liniștea dum­nezeiască de acolo în vacarmul orașului. Și pentru că se apropie perioada concediilor, vă propun să adăugați și acest loc pe lista cu posibile destinații de vacanță. Nu veți regre­ta.

Japonia-Hawaii, via România

Proprietățile apelor mi­nerale din Vâlcele au fost cunoscute încă din pe­rioa­da romană pentru tratarea afecțiunilor cardio-vas­cu­lare, nervoase, digestive și renale, și au fost valori­fi­cate până la începutul ani­lor ‘90. Lăsată de izbeliște, baza de tratament a fost refăcută, pe fonduri euro­pene, în urmă cu vreo 20 de ani, dar și aceasta a fost distrusă aproape în tota­litate în urma unui incen­diu în luna Mai a acestui an.

Pensiunea „SilvAnka” e administrată de fa­milia Lucica și George Negrea. Doamna Lucica a avut oca­zia să lucreze și la vechea bază de tra­tament a stațiunii Vâlcele, dar și să asiste la „nașterea” celei distruse recent de in­cendiu. A lu­crat întreaga viață în comerț, după ce a absolvit o școală de specialitate la Brașov, și se vede de cum intri pe poartă mâna sa pricepută în întregul aspect al pensiunii. Straturi de flori mul­ticolore, o livadă dată în pârg, iarbă cosită proaspăt sunt doar fundalul care pun în evidență clădirea pensiunii. „Când am făcut casa, nu ne-am gândit nicio clipă că vom ajunge să o transformăm în pen­siune. Într-un fel, însă, era previzibil să se întâmple așa, pentru că, ori de câte ori venea cineva în zonă, la pri­mărie, de exemplu, cu probleme care nece­sitau o ședere mai lungă, ușa casei noastre era deschisă și-l găzduiam cu plăcere, mai ales că nici nu ar fi avut unde să se ducă în zonă”, își amin­tește doam­na Lucica.

Prin 2016-2017, însă, fiica doamnei Lucica, Anca Silvia Dragalina, și-a dorit să-și investească în ceva economiile. „Anca a lucrat aproape 20 de ani în străinătate. Era doar o adolescentă când a plecat și, pentru că a avut norocul să lucreze pentru o agenție de modele extrem de serioasă, a ajuns, în scurt timp, un fotomodel foarte cunoscut și iubit în Japonia. A stră­bătut lumea întreagă, s-a măritat în Hawaii, dar sufletul tot pe-aici i-a rămas”. Nu-i de mirare, deci, că Anca Silvia Dra­galina a căutat chiar la Brașov spațiu să-și deschidă o afacere, fie un restaurant, fie o pensiune. Nimic din ce a găsit nu i se încadra, însă, în buget, și nici nu se apropia de ceea ce și-ar fi dorit. În cele din ur­mă, alegerea a căzut pe Vâlcele.

– Cum de s-a gândit să-și deschidă o pensiune tocmai în sătucul acesta?

– Clădirea exista, dar nu era finisată încă și m-am gândit că ar fi cel mai bine să-și investească banii în ce aveam deja aici. Ceea ce a și făcut, de aceea și pensiunea îi poartă numele: SilvAnka – de la Anca Silvia. Am demarat afacerea în 2017.

„Să nu-ți fie frică să pui capul pe pernă”

– A fost greu?

– Puțin, la început, pentru că întreg sistemul de documente ce trebuie întocmite era nou pentru noi. Pe partea cealaltă, însă, știu cum să lucrez cu oa­menii, pentru că asta am făcut toată viața. Poate de aceea toate recenziile pe care le-am primit pe site-urile unde suntem înscriși ne sunt favorabile. Greu e că am o vârstă la care nu mă mai mișc cu atâta agilitate ca în tinerețe și nu găsesc pe nimeni să mă ajute. Eu mă ocup singură de partea interioară a pensiunii, de camere, cu tot ce în­seamnă asta. Am făcut câteva încer­cări, cu femei din zonă, dar nu s-au ridicat la nivelul exigenței mele, și am renunțat.

– Au existat modele care v-au inspirat?

– Să știți că da! Am fost în turnee cu soțul meu, cu corul „Voievozii Munților”, și am fost îngrozită de ce ni s-a pus la dispoziție, la cazare. Mirosea a mucegai, așternuturile nu erau curate, era îngrozitor. De aceea, sunt foarte exigentă cu ce ofer aici. Ca turist, trebuie să-ți fie haznă când mergi undeva, să nu-ți fie frică să pui capul pe pernă sau să bei apă din pahar. Am avut turiști și din țară, și din străinătate, dar nimeni nu a plecat nemulțumit. Pensiunea „SilvAnka” pare un bloc de mici di­mensiuni, în care nicio încăpere nu seamănă cu cealaltă. Cele cinci camere duble și două aparta­mente ale pensiunii sunt decorate fiecare într-o altă culoare, iar clădirea ce le adăpostește are o bu­cătărie și o sală de mese, cu toate dotările necesare. La parter, o cameră e destinată exclusiv persoa­nelor cu dizabilități. Aici, de la dimensiunile patu­lui, până la cele ale mobilierului din cameră, din baie și bucătărie, tot ce e în interior e gândit pentru a le face oaspeților sejurul sau concediul cât mai confortabil și mai plăcut.

La mansardă, doar un pas te desparte de un alt continent. În salonul japonez, proprietara pensiu­nii, Anca Silvia, a aranjat, cu un bun gust desă­vârșit, obiecte din arta și cultura japoneză, colec­ționate în perioada cât a lucrat acolo. În vitrine bine ferecate stau săbii de samurai, statuete, tablouri, figurine dintre cele mai diverse. Pe un perete, un evantai imens și, atârnate ispititor pe umerașe, câteva kimonouri în culori vesele.

Mieluțul Florin

Câteva rândunele taie, în zbor rapid, aerul curat și răcoros, în drum spre cuiburile aliniate la stre­șini ca un lanț de mărgele cenușii. În curtea pen­siunii, copiii unor turiști înalță un zmeu, după ce s-au dat în leagăn și s-au hârjonit cu animalele: doi câini și vreo trei pisici. Mieluțul Florin li se încurcă, și el, printre picioare, amuzându-i pe toți. Are un aspect neobișnuit, e maro și, îmi spune George Negrea, l-au găsit pe drum, în Sfântu Gheor­­ghe, după ce a plecat de-aici circul ce sus­ținuse câteva spectacole, inclusiv cu niște oi dresate. Undeva, în spa­tele pen­siunii, un grajd curat adă­postește și câțiva ponei, ce zburdă liberi în grădina uriașă. Animale pri­ete­noa­se, leagăn, tobogan, o curte și o gră­dină imense fac din acest loc unul ideal pentru familiile cu copii.

George Negrea, soțul doamnei Lucica, are în grijă partea exte­rioa­ră a pensiunii. Curăță copacii, co­sește iarba, aprinde focul la cen­tra­lă sau, după sezon, la grătarul gene­ros de lângă terasa acoperită, toate făcute de el însuși. E primul care se trezește dimineața, aștep­tân­du-și oaspeții cu o cafea aburin­dă. Une­ori, când își permite câte-un răgaz, domnul George cântă. Nu-i trebuie scenă, nici acom­paniament orches­tral. Îi e suficientă vocea cu care Dum­nezeu l-a hăruit. Nu a făcut pasul spre o carieră în dome­niu, pentru că viața i-a impus s-o apuce pe o altă cale, dar, zeci de ani, cu vo­cea sa, a fă­cut de neuitat o mul­țime de nunți la care a fost invitat să cânte. Are 70 de ani, dar nu-i arată, și e, din 2014, alături de părintele Vasile Antonie Tă­maș, unul dintre inițiatorii corului băr­bătesc „Voievozii Mun­ților” din Vâlcele. E o reală plăcere să-l asculți depă­nân­du-și amin­tirile fie la o cafea, dimineața, fie la un pahar de vin, la ceas de seară. Și ce vacanță ar mai fi aceea din care să te întorci fără câteva povești în desagă?

La capătul unei ulițe neasfaltate, de-a lungul unui pârâiaș cu apă limpede, tolănită în iarba ver­de, vă așteaptă liniștea. Vecini vă sunt cerul, câțiva ponei, doi câini, trei pisici și mieluțul Florin. Va­canța poate începe.