Cenușăresele austerității

Toată lumea este de acord că sistemul administrativ al României trebuie reformat. Când salariile bugeta­rilor absorb peste 40% din bugetul anual al statului, se pare că singura soluţie de echilibrare a situaţiei este redu­ce­rea aparatului de stat, profesionalizarea și sim­plificarea lui. În alte state dezvoltate, cu un bugetar la șase – opt angajaţi în sectorul privat (la noi sunt trei privați la un bugetar), administraţiile sunt mult mai efi­ciente, mai apli­cate la misiunea lor de gestionare a afacerilor pu­bli­ce. În cele peste trei decenii de post-co­munism, ad­mi­nistraţia ro­mâ­nească a crescut conti­nuu, s-a diver­si­fi­cat, s-a con­solidat ca o clasă birocratică în sine, se­pa­rată de societate și de nevoile ei. Inițial, procesul s-a datorat    transferului în instituţiile statului al membrilor fostei nomenclaturi comuniste (activiştii de partid și securiştii disponibilizați de Revoluție). Apoi s-a trans­for­mat într-un „reflex” al clasei politice, care și-a plasat în structurile sistemului administrativ protejaţii și clien­ţii, fără să țină seama de niciun criteriu profesional. Creş­terea clientelei politice și, implicit, nevoia de răs­plătire a ei, a dus inevitabil la îngrăşarea adminis­traţiei, la sporirea numărului de instituţii cu misiuni tot mai puţin diferenţiate, la aglomerarea de funcţionari publici, ajungându-se la paradoxala situaţie ca tot mai mulţi „băgători în seamă”, să conducă tot mai puţini „produ­că­tori”, din impozitarea muncii cărora ei își trag benefi­ciile. Birocraţia și-a sporit nu numai ponderea, în pro­centul populaţiei ocupate, ci și veniturile, prin diverse tertipuri legale, ca să nu mai vorbim de corupţia aferen­tă. Salarii și sporuri „speciale”, pensii pe măsură, cumu­late uneori cu salariile, pensionări la vârste indecente etc. au devenit atributele acestei „pături” ce parazitează bugetul statului, consumând aproape jumătate din ve­ni­turile lui. Angajarea la stat s-a transformat, astfel, în aspiraţie, singura condiţie obligatorie fiind „fideli­tatea de clan” față de liderii de partid ai momentului. Politi­zarea instituţiilor statului s-a întins ca o cangrenă asupra tuturor acţiunilor acestuia, a transformat societatea ro­mânească într-o societate clientelară. În aceste condiţii, era firesc și previzibil ca bugetul statului să fie tot mai marcat de deficite, ca investiţiile pentru dezvoltare să scadă, ca producătorii privaţi, tot mai împovărați fiscal, să își abandoneze afacerile, emigrând în state mai puţin birocratice, mai puţin nesățioase față de rezultatele muncii lor.

Propunerile d-lui Marcel Ciolacu, prim-ministrul PSD-ist al guvernului actual, de reformare a sistemu­lui administrativ par, în acest context, revoluţionare. Pre­mierul cere reducerea stufosului aparat birocratic al statului (tăind 200.000 de posturi bugetate încă ne­ocupate), eliminarea instituţiilor inutile, prin coma­sa­re sau desființare, scăderea unor venituri scan­da­loa­se pen­tru funcţionarii acestora (sporuri pentru ori­ce, bo­nu­suri în diferite situaţii, facilități de protocol etc.), con­trolarea cheltuielilor cu „birotica” ș.a.m.d. In­tenţia premierului este corectă și, con­cre­ti­zată, chiar ar putea nivela „groapa neagră” din bu­ge­tul sta­tului. Numai că d-l Ciolacu nu a ţinut cont de rezis­ten­ța aparatului ad­ministrativ, pe care el și pre­dece­sorii lui l-au „ali­men­tat” și de care cariera lui depinde. Niciun șef (secretar de stat, director ori consilier) nu vrea să renunţe la be­neficiile pe care po­ziţia lui i-o asigură. Nicio instituţie nu vrea să piardă posturile bugetate, alocate pentru cli­entela de partid. Niciun „pensionar special” cumu­lard nu vrea să își piardă sta­tutul, optând doar pentru una din sursele venitu­rilor lui. Așa se face că s-au vola­ti­li­zat rapid cele 200.000 de posturi libere, reduse la circa 80.000, așa trebuie înțeleasă tergiversarea adop­tării în par­la­ment a unor legi „reglatoare” ca legea salarizării sau legea pensiilor speciale. Dar d-l Ciolacu perse­ve­rea­ză! A propus desființarea institu­ţii­lor cu mai puţin de cinci­zeci de angajaţi (din așeză­mintele culturale) și trece­rea unora dintre acestea din subordonarea statu­lui în cea a autorităților locale. A cerut, în continuare, des­fiin­țarea celor 80.000 de posturi neocupate, în spe­cial din învățământ și sănătate etc. Să observăm, însă, că niciuna din măsurile propuse nu atinge biro­craţia ad­mi­nistrativă a statului. Ca pe vremea comu­nismului, premierul taie tot de la „orfanii statului”: cultura, edu­caţia și sănătatea, ce vor primi tot mai puţine venituri de la buget și vor deveni cenușăresele austerității. Nu contează că muzee, teatre și filarmo­nici vor fi închise – amenințând astfel însăși identi­tatea culturală a na­ției –, nu contează că „România edu­cată” nu va avea cu cine să se înfăptuiască, nu contează că spitalele vor fi pri­va­te nu numai de me­di­camente, ci și de per­sonal. Bi­rocraţia de stat va continua să își pri­mească (probabil mai discret) veniturile, în vreme ce românii de rând, „pălmașii” țării (trei sau, în curând, doi pe cap de birocrat) vor plăti. Iar statul va trebui să se împrumute, să crească impozitele și taxele pentru că, vorba lui Caragiale, „d-aia e stat!”