RODICA CULCER despre… „Răul a prins rădăcini, pentru că nu a fost stârpit la timp”

– La mai bine de un an de când Ucraina și Republica Moldova au primit statutul de țări can­di­date la UE, Comisia Europeană recomandă des­chiderea oficială a negocierilor de aderare. Ce șan­se sunt ca cele două țări din fosta Uniune So­vietică, să obțină acordul pentru startul efectiv al negocierilor? Ce alte piedici stau în calea aderării lor la Uniunea Europeană?

–    Teoretic, acordul pentru startul efectiv al ne­go­cierilor poate veni după ce țările candidate au îndeplinit o serie de reforme cerute de UE, în sensul asigurării unei economii de piață funcționale, a de­mocrației și statului de drept. Există criterii bine definite în acest sens, care vor necesita eforturi și voință politică din partea celor două guverne, dat fiind decalajul major dintre ele și statele UE. Este esențial, deci, ca forțele pro-occidentale să rămână la putere în ambele state, ceea ce nu va fi ușor. Tot­o­dată, negocierile vor fi îngreunate de statutul unor re­giuni aflate sub ocupație sau dominație rusă, cum ar fi Transnistria, Crimea și Donețk. Vor fi ele in­clu­se în negocieri, sau vor avea un statut special? Ne­ofi­cial, dar foarte serios, se mai pune și problema capacității UE de a integra cele două state. Fiind un stat mic, Republica Moldova ar fi mai ușor de inte­grat; în schimb Ucraina va prezenta probleme ma­jore, în primul rând pentru că, datorită sectorului ei agricol important, se va impune reformarea Politicii Agricole Comune a UE. Bugetul UE nu va putea asigura subvenții la nivelul actual, pentru un număr atât de mare de agricultori, dar orice reformă trebuie să țină seama și de interesele agricultorilor actuali din UE, ceea ce reprezintă o chestiune politică ex­trem de complicată. Apoi, este greu de crezut că in­te­grarea Ucrainei se va putea face fără schimbarea sistemului de vot al UE, având în vedere că numărul de locuitori contează la stabilirea ponderii statelor în procesul decizional. Totodată, un eventual, chiar probabil, bloc estic, alcătuit din Ucraina, Polonia și statele baltice, ar    constitui o contrapondere la pute­rea pe care o dețin astăzi statele „vechii Europe”, ca Franța și Germania. De altfel, aceste state au anunțat că negocierile vor dura mult. Recomandarea CE tre­buie deci privită ca un gest strategic, de pozițio­na­re în cadrul conflictului cu Rusia, care nu va fi însă urmat de un proces accelerat de extindere.

– Războiul dintre Israel și Hamas a stârnit un val de incidente antisemite în Germania, unde trăiesc peste 6 milioane de imigranți musulmani. Cancelarul Olaf Scholz s-a declarat „rușinat și re­vol­tat” de evenimente, avertizând că germanii vor răspunde în fața justiției, pentru manifestările lor, iar imigranții riscă să piardă dreptul de ședere. Schimbă, în vreun fel, conflictul din Fâșia Gaza, per­s­pectiva Occidentului asupra problemei imi­gra­ției? Au fost ei primiți cu prea multă îngăduință?

– Conflictul din Fâșia Gaza obligă Occidentul să se confrunte cu efectele indolenței și lașității cu care a tratat chestiunea imigranților care au convingeri și culturi diferite, față de cele ale țărilor care îi pri­mesc, susceptibili de radicalizare și de înre­gimentare fa­ță de state și mișcări care urmăresc distrugerea acestei civilizații, cum ar fi Hamas și Iran, dar și Rusia și China. A spus-o cât se poate de clar Henry Kissinger, centenarul om de stat și profesor de științe politice, referindu-se la politica Angelei Merkel de a deschide granițele pentru imigranții din Orient, în 2015.    Putem adăuga analizei sale con­sta­tarea că forțele de extremă stânga, care au pierdut susținerea muncitorilor, s-au aliat cu islamiștii radi­cali, pentru a ataca ordinea politică liberală. Con­flictul din Fâșia Gaza nu a făcut decât să scoată la iveală virulența acestor forțe până acum subterane, pe care guvernele occidentale au preferat să le igno­re. Iată-i acum pe islamiștii aliați cu Stânga extremă, nu numai terorizându-i pe studenții evrei, în cam­pu­surile universitare, atacându-i pe polițiști la Londra (unde au manifestat violent, chiar de ziua veteranilor din Primul Război Mondial), ci chiar șantajându-l pe președintele SUA, Joe Biden, cu re­tra­gerea sprijinului în ajunul campaniei electorale de anul viitor. Slabi și mediocri, liderii occidentali nu prea știu cum să răspundă acestei amenințări majore, in­spirate dinafara granițelor, dar implementată de largi grupuri de locuitori ai propriilor state. Incapabili și în trecut să-i expulzeze pe imigranții ilegali, de­cla­rați periculoși de poliție, cum o vor face acum? Și oare justiția, adesea stângistă, va umple închisorile cu islamiștii deveniți cetățeni ai statelor occidentale? Răul a prins rădăcini pentru că nu a fost stârpit la timp, nu în ultimul rând din cauza exceselor corectitudinii politice, și va fi, de fapt, mult mai greu de eradicat decât promite cancelarul Scholz.