• Colindele s-au stins, amintirile, nu •
Bocet pentru un sat care nu mai este

Am trei sau patru ani, și aceasta e una din primele mele amintiri. Suntem în casa bunicilor, în seara de Ajun. Acolo, misterul sărbătorii se păstrează neatins, nu ca la oraș, de unde venim noi. În cui arde lampa, luminând chipurile sfinților adormiți sub ștergarele albe, cusute cu arnici. Miroase a cozonaci și a busuioc, pe plită fierb bucatele de Crăciun și toți cei mari sunt ocupați. Eu și sora mea, ceva mai mică decât mine, cu greu încercăm să stăm locului. Știu că dincolo de tihna odăițelor calde, curate ca paharul, dincolo de cerdacul de lemn al casei, de care atârnă acum țurțuri lungi de gheață, se află ograda imensă acoperită cu zăpadă, grajdurile în care răsuflă blând animale adevărate – cai (Cerchez era cel mai năzdrăvan), vaci, oi, porci și păsări, pomii ninși din livadă, printre care vara mi se părea că văd zâne străvezii, Ialomița care curge prin fundul curții uriașe și care acum e înghețată bocnă și plină de copii care se dau cu sania. Dar se amurgește și trebuie să stăm ghemuite între pernele uriașe de pe divan și să nu ne încurcăm în picioarele celor mari. Dintr-o dată, se face liniște: a intrat tata, cu statura lui impunătoare, și după el, o ceată de bărbați îmbrăcați în șube negre de postav și purtând căciuli de astrahan. Au promoroacă pe gene, obrajii mușcați de ger, dinții albi și mustăți răsucite. Tata ne arată pe noi și le spune bărbaților: „Colindați-le și pe fetele mele!”. Încremenim: vocile lor, ca tunetul, îmi pare să sparg geamurile. Melodiile sunt ciudate iar cuvintele nu le înțeleg. Disting doar câteva: fată, flori, fântână, juni-păuni, cununia, mlădiță de măr… și ele exercită asupra mea un fel de magie stranie. N-am mai avut ocazia să ascult vreodată colindele acelea. După doi ani de la întâmplarea aceasta, satele acelea de pe malul Ialomiței au fost rase de pe fața pământului și transformate în teren arabil, la indicația prețioasă a lui Ceaușescu. Oamenii și-au dărâmat casele cu propriile mâini, și-au luat morții din cimitire, clopotele de la biserici (pe acestea le-a dinamitat armata), colindele, și s-au risipit în satele din apropiere. Îmi amintesc iarăși, cu înfiorare, cum înainte de a începe demolarea casei (o splendoare de casă, în stil țărănesc), bunica, mama și surorile ei i-au dat ocol de trei ori, bocind cu glas sfâșietor, ca și cum ar fi murit cineva. De altfel, familia mamei mele a fost printre ultimele care a plecat de-acolo și i-au dat de lucru preotului, aflat și el pe picior de plecare: ultimul botez oficiat la biserica din sat a fost al fiicei celui mai mare dintre frați, ultima cununie – a celui mai mic dintre frați, ultima înmormântare – a bunicului, mort mai mult de inimă rea, decât din pricina rănii căpătate în război.
Imnurile bizantine ale Ialomiței

În satele ialomițene dintre Dunăre și Bărăgan se colindă într-un mod cu totul special. În afara colindelor religioase, legate de Nașterea Domnului, pe care le interpretează copiii, cete de flăcăi și bărbați aduc la ferestrele gospodarilor „colindele mari” – de fată, de flăcău, de casă, de familie, menindu-le norocul în căsătorie, belșugul, sănătatea. Aproape uitate în restul zonei, într-un sat de plugari din Câmpia Bărăganului, la Vlădeni, colindele mari mai sunt păstrate cu sfințenie de câțiva bătrâni al căror repertoriu se ridică la un număr impresionant: mai bine de 40 de piese. Nescrise, ci învățate din generație în generație, colindele sunt greu de reținut dacă nu le practici an de an, așa cum fac bătrânii. Melodiile te răscolesc prin întortocheturile frazelor, semănând cu imnurile bizantine și cu cântecele epice ale trubadurilor medievali. Împărțit în două cete, grupul de colindători dialoghează strâns, urmărindu-se ca într-o fugă de Bach. Cuvintele arhaice, greu de înțeles de la prima auzire, vorbesc despre o lume și un timp mitic în care voinicii se sfătuiau cu armăsarii lor fermecați, în care cerbii aveau în vârful coarnelor pietre prețioase, iar fetele pluteau spre fântână, cu donițele, prin flori „până-n subsuori” sau se legănau în leagăne de mătase și „chindiseau” (brodau) batistele viitorilor miri. Peste toate domnește Ler Împărat, cel pomenit de atâtea ori la refren, nimeni altul decât dacul Galeriu, Împăratul Imperiului Roman, primul care a dat edictul de libertate pentru creștini, cu mult înaintea lui Constantin cel Mare. Împăratul acesta a fost uitat de istorici, dar poporul român nu l-a uitat. Unii istorici nonconformiști spun că se trăgea din Oltenia, fiind fiul ultimei mari preotese a cultului dacic.
La „repetire”

Tudor Neacșu, Mitru Marin și Ion Tomescu (Cheșculică) nu mai sunt de mult flăcăi, la cei aproape 70 de ani de care se apropie fiecare. Dar pentru că tinerii au plecat din sat, sau cei care au rămas n-au mai învățat să colinde, alcătuiesc o ceată și n-au stare în seara de Ajun, dacă nu pleacă la colindat. E postul Crăciunului și se adună la casa lui Tomescu să facă „repetire”. E ciudat cum li se schimbă vocea atunci când colindă: din caldă și molcomă devine înaltă, clară, puternică, ca o coardă de oțel, făcând să vibreze aerul rece al iernii și „pleznind” blând în ferestrele cu flori de gheață. Impactul asupra ascultătorului e uluitor. Te înfioară până-n adâncurile nedeslușite ale sufletului și te răpește într-o lume în care locurile păreau rupte din rai, într-un timp în care oamenii și animalele vorbeau aceleași graiuri și nu exista răutate, lăcomie sau dușmănie. Pacea, încrederea și speranța îți inundă sufletul și poți să crezi, în noaptea aceea minunată și sfântă, că totul va fi mai bine decât până acum.
Nevasta lui nea Ion Tomescu îl lasă uneori în pace, să stea „cu Gheorghe la taifas”. Gheorghe e păhărelul cu țuică, și tovarăș îi e fluierul din lemn de cireș, vechi de 50 de ani. Toată viața lui a fost cioban la oi, iar fluierul i-a fost mereu aproape, la îndemână și la suflet. Ca și cavalul, cu tonurile lui grave și înduioșătoare. Aprigă și guralivă, nevastă-sa nu are stare să-l lase prea mult singur și, din când în când, îl strigă: „Ce faci, Ionele?”. „Dau spectacol!”, vine neîntârziat răspunsul bărbatului. Loc de cortină îi ține o draperie groasă, care desparte bucătăria de cămară. Tot acolo mai vin și tovarășii de colindă și mai fac „repetire”. Nu că le-ar uita, dar mai au prilej de povești. Când tac, de bună seamă, sufletele lor colindă prin satul pierdut de pe malul Ialomiței, lunecând printre casele reînviate de amintiri și luminate cu opaițele inimilor lor.
Craii din Bărăgan

Nea Tudor, Nea Mitru și nea Ion miros a vite. Cine știe pământul negru și gras ca untul răsturnat primăvara de plug înțelege ce spun. Și câmpia rotindu-se, ca o tipsie, din goana trenului, în fața ta. Și mirosul spicelor coapte în arșița verii. Și pâinea coaptă în cuptorul de pământ din cuhnea de afară. Și urletul lupilor în câmpia înghețată, și căldura umedă din grajdul vitelor și din saivanul oilor. „Pretinii” aceștia de care vă spun sunt plugari adevărați, ciobani și oameni gospodari, în rosturile lor, neschimbate de sute de ani, chiar dacă au lăsat opincile pentru cizmele de cauciuc.
„Lasă-mă, nene, să învăț și eu!”

Nea Tudor: „La noi s-au învățat colindele din generație în generație. Nu sunt scrise nicăieri, și dacă voiai să înveți, de la 12-13 ani, mergeai după flăcăii mai mari. Eu m-am ținut după alde nenea, fratele mai mare. El mă gonea: «Du-te, mă, acasă, nu te mai ține după mine!». «Lasă-mă, nene, să învăț și eu!», mă rugam. Nenea era până-n 20 de ani, înainte să plece militar. Colindător recunoscut ajungeai de la 17-18 ani încolo. Dacă nu te duceai să te ții după ceată cel puțin trei ani, nu învățai nimic. Se făceau repetiții tot postul Crăciunului, acasă la unul dintre colindători. Ne îmbrăcam, ca și-acuma, cu șubele de postav negru, cu căciulile de „astrăgan” în cap, cu ciorapi lungi de lână albă și cu ghete în picioare. Când se zice colindul, se ține „tira” colindului, o ceată zice o strofă, cealaltă ceată, stofa următoare, „luându-i vorba din gură”, vorba de la sfârșit, și tot așa se duce colindul până la capăt. Altfel sună colindul acum în casă, la repetire, și altfel, în noaptea de Ajun, afară, la cerceveaua ferestrei. Minune mare”.
Satul cu lumini
Nea Mitru: „Aici sunt niște colinde mai speciale, nu sunt la fel ca-n altă parte. Pe vremuri, toate familiile se colindau. Gospodarii te așteptau cu lumina aprinsă afară și te primeau cu bucurie și te cinsteau. Acum, mai găsești și porțile încuiate, și câinii slobozi. Cât a fost IAS-ul, pe vremea comuniștilor, ne mai sponsorizau, de mergeam pe la festivaluri, la concertele de colinde, la Cântarea României. Iar la căminul cultural era activitate, nu ca acum, doar discotecă. Era și formație de dansuri, și cor. Și se lăsau și ei colindați, directorii și inginerii de la IAS, CAP, SMA, numai unde era vorba cu „boieri mari”, trebuia să zicem „mari tovarăși”. Tineretul nu mai știe colindele, majoritatea au plecat din sat. Și când au plecat, s-au luat bărbații însurați de colindat. Așa am ajuns și noi, „flăcăi” de 70 de ani, de colindăm”.
Salonul de dans

Nea Ion: „Fetele sau băieții sunt colindați pe numele lor. Sunt colindați de la copii de doi ani și până la tineri ce se însoară sau se mărită. Sunt și colinde de prunci în fașă, până la un an. Avem și un colind de popă. Mergem la părinte și-l colindăm cu colindul lui, în care e urat cu toată familia lui, cu cocoana preoteasă, cu feții logofeții și fetele logofetele lui. Pe vremuri, fetele de măritat erau lăsate „la ziuă”. Atunci colindau numai flăcăii și primeau de la fete colaci mari, împletiți și rumeniți, făcuți cu o zi înainte. Pe-aceștia îi cărau apoi, înșirați pe bețe de lemn, numite „iepe”. Casierii strângeau banii și împărțeau simbria (plana colindătorilor). Pe atunci, când eram noi tineri, aveau valoare banii. Îți rămâneau să bei un țoi de țuică la birt și aveai bani să mergi cu fata cu care erai în vorbă la bal, în salonul de dans, care era la cârciuma din sat. Acolo se alegea regina balului, la „licitație”. Regele și regina balului dansau primul vals. Alte distracții pentru noi, tinerii, mai erau să mergem la șezătoare, la „opaiț”. Fetele veneau cu lucrul și cântau, iar noi veneam să le ținem de urât, cu povești. Ba, câte unul mai îndrăzneț, sufla în lampă, ca să-și sărute drăguța. Ca să vină feciorii la șezătoarea lor, fetele puneau mătura invers, în cui. Și îndată începeau flăcăii să vină, unul câte unul. Uneori, ne făceam patine din oase de cal, le tăiam la vârf, le băteam câte un cui și le legam de ghete. Și ce frumos sunau pe gheață. Cu astea se dădeau copiii, că cei mai mari își făceau patine de fier. Din astea făceau fierarii din sat. Era gheața lucie și te duceai ca mașina.
Berbecul cu fundă roșie

După ce trecea Crăciunul, venea Boboteaza, mergeam cu caii la întrecere. Îi găteam, le puneam panglici roșii, le împleteam coama și cozile și popa îi stropea cu aghiazma mare din ziua de Bobotează. Îi boteza. Aveam vreo opt cai, frumoși toți, vreo trei iepe, una neagră, două murgi, aveam cai buni, vreo sută de oi, vaci, porci, păsări. Aveam un frate de-al tatei care era cioban și care lua vara oile în grijă și le ducea la păscut. Numai iarna umblam eu cu ele, pe miriște, erau ciocani de porumb, rămași pe câmp, umblam cu ele, și cu vacile, până dădea zăpada. Așa am învățat singur să cânt, primul fluier mi l-a dat un prieten de-al meu și, încet-încet, am prins melodiile după ureche, după ce mai auzeam la difuzor. Aveam un unchieș care cânta cu fluierul, cu cavalul, și cu „clanaretul”, și cu cimpoiul, și de la el am mai prins ceva. Mi-era tare drag: luam bățul, traista petrecută după gât, doi câini după mine și fluierul la brâu și plecam cu oile. Ele pășteau, eu le cântam. Le puneam cloapete la oi, acioi se numeau. Aveam un berbec mare, frumos, Cercel. Când ziceam „Hai, Cercel”, toată turma de oi se ținea după el. Mergea după mine ca un cățel, dacă mergeam la crâșma din sat, mergea după mine, mă aștepta să beau două țuici, și mergeam cu el înapoi. Era frumos și-i pusesem un clopoțel la gât, cu fundă roșie, să nu se deoache. Se închina lumea când ne vedea. La crâșma lui Badea era și salonul de bal. Când era timpul rău, era zăpadă sau zloată, că erau iernile grele pe vremea aceea, erau niște troieni de zăpadă cât casa, atunci nu mai plecam cu oile pe câmp, le dădeam mâncare în saivan. Când se mai lumina vremea, plecam iară. Uneori, mai prindeau câinii pe miriște câte-un iepure, câte-o dropie. N-am mai văzut de mult, le-au împușcat vânătorii pe toate. Păsări de câmpie, albe, mari, cât curcanii. Când era polei, se îngreunau și nu mai puteau zbura. Le înghețau aripile și stăteau pe miriște.
Ciobănia mi-a plăcut, și asta am făcut toată viața. Nevasta și acum mă ceartă că am lăsat-o singură 19 ani, cât am fost cioban la IAS. Aveam trei-patru mii de oi, eram ciobani mai mulți, toată câmpia Bărăganului umblam cu ele, până da zăpada. Am câteva oi acasă, și acum, la 70 de ani. Când e timpul bun, plec cu ele pe câmp. Dar nu mai e ce-a fost odată. Doar fluierul a mai rămas la fel. S-a mai crăpat, că e vechi. Am tot zis că o să vin la București, la muzeul cu țărani, poate găsesc acolo un fluier bun”.