Tata și ielele

– Multe lucruri despre care credem că sunt povești există și în realitate. Ele dovedesc, nu o dată, că superstițiile au un rost încă neexplicat –

Cărarea pierdută

Când mă făcusem mai mărișoară, trecu­sem de majorat, tata mi-a povestit o întâmplare din tinere­țea lui, pe care nu și-a putut-o explica niciodată, deși o dezbătuse cu mama, cu bunica, chiar și cu preotul satului.

Pe când avea în jur de 30 de ani, lucra la primăria dintr-o comună vecină. Acolo găsise de muncă, făcea tot felul de acte de stare civilă, cal­cula impozite și taxe. Doar că nu era și casier, că altfel s-ar fi soldat cu pagube mari, atunci când a trecut prin întâmplarea pe care am s-o relatez.

În zona noastră de dealuri brăzdate de văi, între Drăgășani și Pitești, distanțele de la un sat la altul erau de câțiva kilo­metri, iar co­muna în care lucra tata era cam la două ore de mers pe jos de casa noastră. În cursul săptă­mâ­nii, dor­mea la o gazdă, iar sâm­bătă seara venea acasă. Noi, co­piii, îi sco­toceam prin geanta mare, cu mâ­ner, numită servietă, să-i gă­sim sti­loul cu peniță stră­lu­citoare. Ne mur­­dăream de cer­nea­lă până în vâr­ful nasului. Mai avea și câ­teva cre­ioane, cu vâr­furi as­cuțite ca niște pari, de te înțepai în ele. Mai gă­seam prin­tre hârtiile moto­tolite res­turi de pâine ră­mase din me­rin­dea pe care mama i-o punea în pachet, în fiecare luni dimi­neața.

Într-o sâmbătă seara, zi de vară, după terminarea progra­mu­lui la pri­mă­rie, aproape de asfin­țitul soa­relui, tata a plecat către casă cu servieta lui, de care nu se despărțea nicio­dată. În compartimentul de la mijloc și-a băgat niște tabele cu cifre, pe care tre­buia să le transcrie pe alte coli și să facă toate calculele. În alt com­partiment al genții și-a pus, ca de obicei, resturile de mâncare. La vremea aceea, prin anii ‘50, mân­carea nu se arunca. A pornit cu pas grăbit, și după ce a trecut de pe drumul comu­nal pe poteca ce se afunda în pădure, s-a lăsat înse­rarea. Acolo unde se terminau copacii, urma un platou cu teren agri­col cultivat. Fiind întuneric, câm­pul acela era greu de întrezărit, și tata a încur­cat cărările, fiindcă erau multe postațe arate, iar unii arbuști pe care îi lua ca repere fuseseră tăiați de curând. A mers prin brazde orbecăind. Cerul era acoperit de nori și o briză mică adia dinspre pădure. A urmat linia unei mej­dine și s-a apropiat, în sfâr­șit, de cea de-a doua pădure. Aceasta era mult mai deasă, cu copaci uriași, cu teren neregulat, treceai prin niște vâlcele cu cursuri de izvoare care se adu­nau laolaltă, formând o albie mai măricică. Primul semn că te apropiai de așeza­rea comunei era o fântână cu jgheaburi lungi, unde se adăpau ani­malele care treceau la păscut, după care urmau grădinile oamenilor, îngrădite cu gar­duri de nuiele, apoi casele, care erau despărțite de grădini prin alte garduri de uluci.

Mogâldeața de fum

„Nici vorbă să mai găsesc cărarea ce m-ar fi dus în cea de-a doua pădure”, ne-a povestit tata. „Am început să intru în panică. Am făcut un po­pas ca să mă dumiresc, parcă nici punctele cardi­nale nu le mai știam, din cauza lipsei de orien­tare: nu lună, nu stea polară, nimic. Altădată aveam reper niște stejari înalți, dar care acum nu erau în zona în care mă aflam. Era clar că n-am să găsesc cărarea din pădure, aceea care mă ducea în sat. Nu știam ce să fac. O parte dintre nori s-au retras și, spre bucuria mea, luna a apărut mare și strălu­citoare, deasupra pădurii. Oricum, bucuria n-a fost de lungă durată, pentru că, uitându-mă în jur, nimic din ce știam eu nu semăna cu locul unde mă aflam. M-am închinat și m-am rugat să găsesc drumul, eram deja spe­riat. Am văzut niște urme de căruțe și m-am gândit că acelea sigur duc către sat, însă mergând după ele, m-am afundat și mai mult în pădurea bătrână, cu copaci imenși, niște fagi cu trunchiurile groase cât un butoi. Am ținut-o după urmele acelea, care uneori intrau prin smâr­curi cu apă, călcând pe broaște mari, cu ochii stră­lucitori. Păsările pădurii dormeau și era o liniște de mor­mânt. Câteodată, mai fâșâia câte o frunză uscată și mă speriam. Îmi imaginam că, ascunși după copaci, cu gâturile în­tin­se și cu nările fremă­tânde, mă miros lupii, mis­treții și alte lighioane săl­ba­ti­ce. Și cum mer­geam pe poteca aceea necu­nos­­cută, mi s-a părut, dintr-oda­­tă, că în fața mea era o mogâl­dea­ță care mergea și ea pe același drum. Uneori părea mai înaltă decât mine, alteori mai piti­că și mai rotofeie. Înaintam, dar nu reușeam să o ajung. Am simțit cum mi se rupeau niște vreas­curi sub picioare și, pe măsură ce mer­geam, erau tot mai mul­te, semn că acolo erau cren­gile ră­mase de la tăierea unor ar­bori. Apoi am ajuns într-o zonă uscată, acoperită cu ierburi al­bi­­cioase, ce sticleau în lumina lunii. Firele de iarbă erau la coacere și stră­luceau exact ca spicele de grâu. Mergeam spri­jinit într-o bâtă. Cu ea încercam terenul, dacă era mâ­los, sau dacă era vreo groapă as­cunsă pe sub frunze, vreo cap­cană pentru mistreți, pusă de bra­conieri. Să spun drept, bâta o luasem mai mult ca să mă apăr, în caz că m-ar fi atacat vreun câine sau vreo jivină. Obosit și descurajat, m-am așezat pe un trunchi de copac și priveam ocolul acela defrișat. Pe mar­ginea lui, mi s-a părut că văd mo­gâl­deața care mersese înaintea mea. Nu era sin­gură. O grămadă de alte arătări stăteau pe margi­nea lu­minișului, așezate roată, și mă pri­veau. De frică, mi se ridicase părul în cap. Drept în față, ve­deam o arătare înaltă, apoi unele mai subțirele, însă cea mai urâtă era piti­cania pe care o întâl­ni­sem pe drum și care avea și două antene, ca niște coarne. Mi-am luat bâta, am prins-o în amândouă mâinile, pregătit de atac, și m-am apro­piat de una din­tre făp­turile ace­lea. Am izbit cât am pu­tut de tare, însă nu s-a întâmplat nimic, fantoma era tot acolo. Am făcut încă un pas, apoi încă unul, bă­tând pu­ternic pământul. Am în­cer­cat să ating vedenia aceea cu mâ­na, dar nu am atins nimic, era aer, în schimb, am simțit ceva de par­că aș fi fost electrocutat, și ime­diat mi s-au îngreunat pi­cioa­rele și capul. Trăgeam din greu de mine ca să ajung la buș­teanul pe care-mi pusesem ser­vieta. Am pus capul pe un mă­nunchi de iarbă uscată, eram obo­sit și înfricoșat. La ora aceea, eu ar fi trebuit să fi fost acasă, unde aș fi stat la masă și la povești, cu nevasta și cu copiii. Îmi au­zeam doar bătăile inimii și aveam un țiuit în urechi, care, în cele din urmă, s-a transformat într-o mu­zică blân­dă, melodioasă, ce venea parcă din stră­fun­du­rile pădurii, coborând asupra mea, pace și liniște. Sunetul divin (sau drăcesc) era ca o vra­jă. Înainte să adorm (sau să leșin) am văzut iarăși fantomele, toate îngrămădite în jurul meu. Nu știu cât am stat acolo fără cunoștință, pentru că m-am trezit când luna mai avea cam un sfert din cer, până să asfin­țească”.

După ce s-a trezit, tata a rătăcit din nou prin pă­dure, s-a învârtit în cerc, a ajuns iar la fântâna cu jgheaburile lungi, pentru vite, dar nu reușea să gă­sească poteca spre sat. Servieta n-o mai avea. O gă­sise puțin mai departe de locul unde dormise, era zgâriată, ruptă, și conținutul, lipsă. A zărit mici bu­căți din documentele pe care le avusese în ea, îm­prăștiate prin iarbă. Parcă dormise somnul morții. Nu simțise nimic, nu auzise sălbăticiunile care îi devastaseră geanta, atrase, poate, de mirosul firmi­turilor. De el nu se atinseseră. Dacă n-ar fi fost mar­toră mama, când venise dimineața acasă, palid și speriat, cu hainele șifonate, pline de ciulini, și muș­cat de insecte, tata ar fi crezut că doar visase coșmarul prin care trecuse.

Bunica a spus: „Precis au fost ielele sau șoima­nele. Ele cântă atât de frumos, ca să te ademe­nească. Bine că nu ai vorbit, că ți-ar fi făcut gura strâmbă.” Preotul satului, la care s-a dus să se spo­vedească după cele întâmplate, i-a spus tatei că îi ieșise în cale „cel rău”, că trebuie să țină post, să se roage și să se împărtășească.

În ceea ce mă privește, povestea tatei m-a înfri­coșat și l-am rugat de mai multe ori să revină cu amănunte asupra ei. Pot să spun că am crescut cu ea în minte. Tata nu putea spune basme. Era un om serios. Pe de altă parte, mai târziu am aflat că și alți oameni din sat trecuseră prin aceeași pățanie…

Eugenia Nițu – Călărași

P.S.: Sunt un om avid de informații și, în ultimul timp, am fost tot mai preocupată de fizica cuantică. Pe principiile mecanicii cuantice, s-au inventat apa­ra­te medicale moderne, care văd în corpul nos­tru mo­dul cum se manifestă energetic diferite pro­cese pe baza electromagnetismului atomilor. Înclin să cred că tata prezenta o calitate aparte, un al șase­lea simț, care s-a manifestat pregnant în acel interval de timp. În mintea lui se crease o breşă către altă realitate. Putea vedea pâlcurile de arbuști ca pe niște mici nori de fum, îi vedea într-o formă dema­te­rializată. Per­cepea doar matricea lor energetică, așa cum un apa­rat RMN vede prin corpul nostru. Îmi place să cred mai mult varianta aceasta, decât aceea cu pa­ranor­malul, care te lasă fără nicio explicație.