Avioanele din India Antică

În 1952, G. R. Josyer, fondatorul „Academiei Internaţionale de Cercetări Sanscrite”, a anunţat descoperirea unui manuscris excepţional: „Vaimânika Úâstra”, care înseamnă „Ştiinţa Aeronauticii”. Josyer a explicat că autorul documentului era Maharshi Bharadwaja, un înţelept care a trăit în India Antică, în perioada Vedică, și că informaţiile au fost transmise „pentru binele întregii umanităţi”.
În cadrul conferinţei de presă organizate în 1952, Josyer a arătat că manuscrisul oferă date tehnice extrem de clare şi de detaliate referitoare la o multitudine de vehicule de zbor, despre care se ştia deja din cuprinsul celebrelor Vede, dar care, până atunci, se crezuse că erau nişte „simple înflorituri literare, menite să imprime textelor dramatism”. Acum însă, prin analiza „Ştiinţei Aeronauticii”, se releva că, în realitate, toate acele maşinării sunt aparent viabile din punct de vedere tehnic. Textul tratatului este însoţit şi de o mulţime de diagrame şi de ilustraţii capabile să aducă lămuriri în plus.
„Vaimânika Úâstra” începe prin a explica, pe înţelesul tuturor, noţiuni ample de metalurgie, aerodinamică, sisteme de propulsie etc. Dă definiţia avionului, dar şi a pilotului, arătând inclusiv ce trebuie el să facă; descrie rute aeriene, dar şi hainele pe care trebuie să le poarte un pilot şi ce mâncare trebuie el să consume, astfel încât să facă faţă condiţiilor de zbor, mai ales pe perioade lungi de timp sau în vreme de război. După care textul începe să analizeze diferite tipuri de vehicule de zbor, oferind date exacte de construcţie şi funcţionare, reţete detaliate pentru obţinerea materialelor şi a combustibililor, cât şi maniera în care fiecare aeronavă trebuie să fie manipulată. De exemplu, vorbeşte despre aparatul numit „Shakuna Vimana”, care are forma unei păsări, o lungime de 24, 38 metri şi o lăţime de 17, 06 metri şi este realizat dintr-un aliaj ultra-uşor, numit „raja loha”, a cărui reţetă de obţinere este de asemenea descrisă. O altă aeronavă este „Sundara Vimana”, care are forma unui con uriaş, funcţionează pe bază de abur şi este echipată cu cinci motoare şi cu mai multe roţi electrice şi elice de ascensiune. Urmează „Rukma Vimana”, o navă enormă, cu cinci niveluri, cu baza de 304,8 metri şi înălţimea de 6,9 metri, care funcţionează cu energie solară. Sau: „Tripura Vimana”, care poate să se deplaseze prin aer, pe pământ sau prin apă şi este construită dintr-un aliaj ignifug.
Odată cu anunţul făcut de Josyer, manuscrisul a captat atenţia publicului larg, dar şi a oamenilor de ştiinţă. Evident, chiar înainte ca textul să apuce să fie analizat, s-au găsit voci care să susţină că el nu este nimic mai mult decât o farsă jucată credulilor lumii.
Disputele pe tema veridicităţii documentului şi, mai ales, a validităţii descrierilor conţinute au continuat, cu argumente pro şi contra. Apoi, în 1974, cercetătorii de la „Institutul Indian de Ştiinţă din Bangalore” au anunţat că, în urma analizei manuscrisului, au ajuns la concluzia că majoritatea aparatelor descrise în „Vaimânika Úâstra” nu ar fi capabile să zboare, întrucât geometria lor e greşită, metodele de propulsie sunt „fanteziste” şi, în general, datele din text „ofensează legile cunoscute ale fizicii”. Şi, cu asta, a părut că discuţia s-a închis. Iată însă că, recent, e posibil ca situaţia să se fi schimbat la 180 de grade! Un număr de oameni de ştiinţă, de diferite naţionalităţi și cu mai multe specializări, s-au reunit într-un laborator de cercetare privat şi, plecând de la premisa că legile cunoscute ale fizicii tradiţionale au devenit insuficiente pentru a explica funcţionarea universului – lucru demonstrat de fizica cuantică –, au pornit să reanalizeze manuscrisul „Vaimânika Úâstra”. Ba, mai mult, după ce şi-au dat seama că, teoretic, descrierile din text ar putea să fie viabile, se pare că au trecut şi la o serie de teste practice… încununate de succes! Deocamdată, această veste a devenit cunoscută „pe surse”, laboratorul privat nefăcând încă nicio declaraţie publică. Explicaţia? Pe de o parte, cercetătorii implicaţi în acest proiect vor să mai procedeze şi la alte verificări şi, eventual, să realizeze chiar şi prototipul uneia dintre aeronavele descrise în „Vaimânika Úâstra”. Pe de altă parte, în cazul în care vor reuşi acest lucru, vor să găsească o soluţie, astfel încât să se asigure că tehnologiile sofisticate din manuscrisul indian nu vor fi acaparate de persoane cu intenţii ostile, care să le folosească pentru a-şi asigura supremaţia mondială, ci de ele să beneficieze, în sens pozitiv, chiar întreaga umanitate.
Fireşte că secretul care învăluie aceste cercetări recente a iscat iar comentarii sarcastice şi „asigurări” că, din nou, ne confruntăm cu o farsă sau cu elucubraţiile unor nebuni. Viitorul ne va arăta care e adevărul.
Terifiantul mormânt din China

Recent, o echipă de arheologi chinezi care lucrează într-un sit de mari dimensiuni, Chaizhuang, datând din perioada dinastiei Shang, a descoperit un „os de divinaţie” terifiant. În mod normal, „oasele de divinaţie” care erau folosite în vechime pentru a obţine răspunsurile zeilor la întrebările adresate de muritori, sunt realizate din carapace de broască ţestoasă sau din părţi de schelet de bovină. Însă osul găsit acum de cercetătorii chinezi provine de la… un om! Mai mult, el a fost recuperat dintr-un mormânt al cărui „ocupant” a fost sacrificat prin decapitare! Cadavrul era în poziţie îngenuncheată, pe direcţia nord, iar mâinile îi erau împreunate. Practica divinaţiei cu ajutorul oaselor îşi are originea în timpul dinastiei Shang (1600 î.e.n. – 1046 î.e.n.). Cel dornic să fie călăuzit de zei mergea la oracol şi-şi formula întrebarea. Oracolul o scrijelea pe un os de dimensiuni mari, pe care apoi îl încălzea, cu ajutorul unei vergele metalice încinse în foc. Când osul, sub efectul căldurii, se crăpa, oracolul interpreta fisurile apărute în el şi traducea răspunsul zeilor. Adesea, ritualul se încheia prin scrijelirea pe os şi a răspunsului, ca un fel de înregistrare oficială. Situl Chaizhuang se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 300.000 de metri pătraţi şi se compune din case foarte bine conservate, fântâni, vetre de foc, drumuri pavate şi un număr impresionant de artefacte din piatră, ceramică, jad şi os. Cercetările au dus la concluzia că regii din dinastia Shang erau înmormântaţi împreună cu sute de supuşi – fie sacrificaţi cu forţa, fie sacrificaţi voluntar, din convingerea că-i datorau suveranului loialitate veşnică! În plus, dovezile arheologice demonstrează că, în această perioadă istorică, poporul chinez, care se ocupa preponderent cu agricultura şi cu războaiele, avea grijă să le aducă ofrande lui Di, zeul suprem, soarelui, munţilor şi strămoşilor. Noutatea absolută o reprezintă însă „ofranda umană”, din al cărei trup a fost desprins un fragment destinat comunicării directe cu zeii. Cum situl Chaizhuang nu a fost încă excavat în întregime, cercetătorii aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă vor mai descoperi şi alte artefacte similare, astfel încât să poată să formuleze măcar o teorie generală cu privire la semnificaţia „osului de divinaţie” uman.
Enigmaticii omuleți care trăiesc și azi printre noi

Multă lume a auzit de Big Foot, de Sasquatch ori de Yeti, fiinţe umanoide uriaşe, de peste doi metri înălţime, care locuiesc prin păduri sălbatice din diverse colţuri ale lumii şi cu care oamenii „civilizaţi” se întâlnesc uneori, din întâmplare. Astfel de relatări, datând doar din perioada modernă, există cu miile! În schimb, foarte puţină lume a auzit de „enigmaticii omuleţi” care nu depăşesc înălţimea unui copil de zece ani şi care nu se încadrează nici în categoria pigmeilor, nici a extratereştrilor de tipul „micii omuleţi verzi”. Asta deşi despre existenţa lor se vorbeşte – în şoaptă, e drept – de sute de ani, în multe colţuri ale lumii, iar întâlnirile cu ei continuă să se petreacă şi în prezent! Iată câteva istorisiri, din perioade diferite, menite a vă schiţa portretul lor:
* În 1938, în revista Discovery a fost publicată o scrisoare semnată de un ofiţer britanic, Cuthbert Burgoyne. Scrisoarea se referea la o întâmplare petrecută cu 11 ani înainte, în 1927, când ofiţerul se afla la bordul unui cargobot japonez care se îndrepta spre Africa Orientală Portugheză (denumirea generică şi neoficială a Mozambicului colonizat): „Ne aflam suficient de aproape de ţărm ca să vedem obiectele foarte clar, cu ajutorul binoclului. În tufele de dincolo de plaja nisipoasă erau mai mulţi babuini care, judecând după mişcările pe care le făceau, se hrăneau cu crustacee. Am remarcat că printre ei se găseau şi două exemplare de culoare albă ca neaua. Auzisem în trecut despre babuinii albi, o raritate, dar nu mai văzusem eu însumi niciunul. (…) Apoi, spre uimirea noastră, printre babuini au apărut doi omuleţi şateni – de care maimuţele nu s-au speriat. (…) Omuleţii aveau circa 1,20 metri înălţime, mergeau perfect drepţi şi aveau mişcări foarte graţioase.” Burgoyne a ţinut să precizeze că era vorba, fără nicio îndoială, de doi oameni cu o înălţime foarte redusă, şi în niciun caz de alte două maimuţe. Apoi a continuat: „Mai târziu, un prieten vânător, mi-a povestit că, aflându-se tot în Africa Orientală Portugheză, el, soţia lui şi alţi trei vânători au văzut o familie de omuleţi şateni – mamă, tată şi copil – care a traversat un luminiş. Băştinaşii le-au interzis vânătorilor să împuşte familia, spunându-le că erau oameni, nu maimuţe, şi că nu erau agresivi.”
* Vânătorul Roger Courtney a descris în 1940, în cartea sa, „The Greenhorn în Africa”, mai multe întâlniri cu nişte fiinţe umanoide, botezate de africani „Omuleţii Mau”. Iată un pasaj: „(…) mi-a povestit cum, într-o zi, tatăl lui, care se ducea cu oile către păşunile din Muntele Longenot, a intrat într-o peşteră şi acolo s-a întâlnit cu aceşti omuleţi Mau. (…) Erau foarte mici de înălţime, de cel mult 1 metru, şi aveau pielea albă, iar pe cap şi pe membre aveau păr negru.”
* Ivan Terence Sanderson a fost biolog şi scriitor scoţian, născut în Edinburgh, care, alături de biologul belgiano-francez Bernard Heuvelmans, a pus bazele criptozoologiei. Sanderson a fost o figură deosebit de respectată în comunitatea ştiinţifică şi a colaborat cu numeroase instituţii reputate, precum „Institutul Smithsonian”. Era cunoscut pentru faptul că în studiile şi în rapoartele lui nu folosea niciodată informaţii neverificate. De asemenea, el a fondat „Societatea pentru Investigarea Fenomenelor Inexplicabile”, o organizaţie al cărei scop era acela de a cerceta fiinţele sau întâmplările pe care oamenii de ştiinţă tradiţionalişti le desconsiderau. Rigoarea sistemului de studiu instituit de Sanderson era arhicunoscută, inclusiv în rândul publicului larg, astfel că extrem de puţini erau aceia care îl contactau pe biologul scoţian cu scopul de a-i juca un renghi. Aşadar, în 1959, o doamnă ale cărei iniţiale erau V. K. i-a scris lui Sanderson următoarea scrisoare: „(…) În prezent sunt casnică, însă am absolvit Facultatea de Biologie şi am un masterat în Zoologie. Soţul meu este chimist, iar fiul nostru cel mai mare este tehnician în cadrul Forţelor Aeriene. Eu m-am născut în Mississippi, însă, împreună cu familia, locuiesc în Kentucky, de peste zece ani. (…) Nu vreau să vă irosesc timpul, dar mă întreb dacă aţi auzit vreodată despre «Omuleţii Roşii din Deltă»? (…) În zona în care am crescut eu, oamenii ştiau de ei de sute de ani. Nu îi căutau şi nu încercau să ia legătura cu ei dinadins, însă îi respectau şi, când îşi foloseau puştile, aveau mare grijă unde ţinteau, ca nu cumva să nimerească din greşeală vreunul. (…) Am fost surprinsă însă ca, la câţiva ani după ce ne-am mutat aici şi după ce oamenii au căpătat încredere în mine, să aflu, în conversaţii confidenţiale, că despre «Omuleţii Roşii din Deltă» se ştie şi în Kentucky. (…) Personal, nu am avut norocul să întâlnesc nici un astfel de omuleţ, însă, din ceea ce mi s-a povestit, se pare că până şi cei mai înalţi dintre ei nu depăşesc înălţimea unui copil de zece ani. Cu toţii locuiesc în zonele mlăştinoase ale Deltei, sunt foarte rapizi, inclusiv când se caţără în copaci, şi sunt înotători excelenţi, căci, atunci când sunt ameninţaţi de vreun pericol, se cufundă în apă şi dispar cât ai clipi. De asemenea, sunt foarte vorbăreţi.(…) Se îmbracă adesea cu jeanşi şi alte haine vechi, pe care le găsesc la marginea oraşelor. Vânătorii din Mississippi presupun că merg la periferiile oraşelor noaptea, ca să caute haine aruncate la gunoi de oameni”. Sanderson a luat în serios informaţiile furnizate de doamna V.K. şi a mers în repetate rânduri în delta fluviului Mississippi, unde a discutat cu martori oculari, oameni simpli, care i-au povestit în detaliu întâlnirile lor cu „omuleţii roşii”. Astfel, Sanderson a aflat că umanoizii respectivi au o pilozitate în tonuri roşietice, dar nu a putut să stabilească dacă respectiva culoare se datora pigmentului propriu-zis al părului sau pământului argilos, în nuanţe roşietice, din mlaştinile unde omuleţii îşi aveau sălaşul. Şi, spre marea lui dezamăgire, Sanderson nu a avut parte de nicio întâlnire directă cu vreun astfel de omuleţ.
* În 1961, tot Sanderson a scris despre „enigmaticii omuleţi din Belize”, pe care băştinaşii îi numeau Duende sau Dwendi: „Zeci de locuitori din Belize mi-au spus că i-au întâlnit. Şi este vorba de oameni serioşi, majoritatea fiind şcoliţi în Europa sau în Statele Unite ale Americii şi lucrând pentru organizaţii responsabile, precum «Departamentul Forestier». (…) De exemplu, un ofiţer, născut şi crescut în Belize, mi-a descris în detaliu două dintre aceste făpturi, cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri, la marginea unei păduri de la poalele Munţilor Maya. De fiecare dată, omuleţii l-au observat cu luare-aminte. (…) Ofiţerul mi-a spus că au o înălţime între 1,00 şi 1,40 metri, sunt foarte bine proporţionaţi, au umerii bine dezvoltaţi şi braţele puternice. De asemenea, mi-a indicat că au o pilozitate maronie. Pielea are culoarea gălbuie, trăsăturile feţelor sunt foarte fine, iar părul de pe cap este scurt.”
* Mac Tonnies, un reputat autor american, a scris în 2010, în cartea sa, „Cryptoterrestrials”, următoarele: „Deţin o mărturie directă, din partea unei persoane a cărei credibilitate e fără reproş, o mărturie conform căreia în nord-vestul american trăiesc nişte omuleţi (…). Sursa mea a întâlnit într-o pădure un grup de astfel de fiinţe. (…) Ele sunt la fel ca oamenii, din toate punctele de vedere, doar că sunt foarte mici de înălţime – sunt nişte oameni, doar că în miniatură.”
Ştiri despre întâlniri cu „enigmaticii omuleţi” au continuat să apară şi în anii din urmă în presa locală, dar se pare că „presa mare”, internaţională, ezită să abordeze acest subiect. În ceea ce priveşte motivul… speculaţiile sunt multiple.